A fost odată o fetiţă
care a crescut atât de repede mare,
încât nu a avut timp în ultimii 18 ani
să înveţe să facă mâncare.
E adevărat, nu se pricepea la absolut nimic
în gospodărie,
dar cele mai mari dureri de cap
o apucau pe fetiţa noastră,
devenită domnişoară,
atunci când intra în bucătărie.
– Vezi,
se adresa ea cu respect unui pui scofâlcit,
dacă mă învăţa mama cum să mă port cu tine,
acum erai foarte rumenit.
Dar aşa, nu am deloc habar
de unde îţi convine să te apuc şi să te arunc
pe grătar.
Cu legumele se-nţelegea mai bine
de când avusese – o singură dată –
inspiraţia să le spele
şi să le îngrămădească, întregi,
în salată.
Rămase netăiate,
legumele nici că se mai simţiră de atunci
vreodată ameninţate.
Ouăle erau, însă, foarte rele de gură.
Nu le convenea, auzi,
să se spargă mereu singure
şi să nu fie folosite la prăjitură.
Iar o dată pe an,
dacă tot nu umpleau frigiderul de puişori,
de ce să nu participe
la un pandişpan?
Din fericire,
pentru fetiţele care cresc prea repede,
lucrurile astea – toate –
sunt povestite de mame cu experienţă
…printre rândurile cărţilor de bucate.
Lasa un comentariu