Eram cu gândul la o poveste suavă,
când o fetiţă frumuşică, dar neastâmpărată foarte,
îmi atrase atenţia prin extraordinarul fapt
că nu ştia să se poarte.
Eu chiar nu mai văzusem până atunci
copii necivilizaţi –
pentru mine toate fetiţele erau nişte zâne,
iar băieţii… nişte cavaleri minunaţi!
Aşa de tare m-am speriat,
când, în mijlocul magazinului, s-a pus pe ţipat,
încât am vrut să apăs pe un buton, pe ceva,
ca să tacă,
sau măcar să i se ofere o acadea.
Nimic.
Fetiţa a strigat că mai ţipă un pic…
După care, dacă nu i se cumpără
jumătate din magazin,
adică fix jumătate din ceea ce îşi doreşte,
se apucă din nou de ţipat
şi nici că se mai opreşte!
Vă daţi seama ce poveste ar fi ieşit?
Cât aş fi plecat acasă de fericit?
Mie, de când mă ştiu,
mi-a lipsit întotdeauna curajul
să îmi inventez, monstruos,
personajul.
Dar atunci, atunci aş fi avut,
pentru prima oară în viaţa mea,
ca subiect de poveste,
o fetiţă atât de rea!
Din păcate, s-a potolit.
Şi alt copil care să ţipe în felul acela
– unde v-aţi ascuns? –
n-am mai auzit.
Lasa un comentariu