Amândoi, cocoşi. Frumoooşi !
Ce s-ar mai îmbrăţişa !
Căci, de când aşa vru soarta,
Să-i despartă numai poarta,
Tot îi râcâie ceva.
Doi penaţi înfuriaţi –
Nici de-ar fi să fie fraţi
N-ar avea de împărţit
Câte-au ei.
Unul, smolit,
Cu sclipiri verzi-albăstrui,
Altul alb,
De parc-a nins
Doar pe aripile lui.
Şi să-i vezi, cu creste roşii,
Cum fac zilnic
Pe cocoşii!
Na, că azi au prins momentul:
Albul scormonea de zor
Pe tăpşan, înconjurat
De găini, când dumnealor
Prinseră-a se da-ntr-o parte,
Speriate ca de moarte.
Fără însă a fugi…
Păi, altfel, cum ar privi?
Şi ce mai încăierare !
La întâia scăpărare
De mânie –
Piept în piept.
Unul, mai ceva ca altul,
De viteaz şi de-nţelept !
Apoi s-au luat în gheare,
Strălucind, pe drept cuvânt,
Până-ajunseră-amândoi,
Numai sânge,
La pământ.
Clocotind, se năpustiră
Iar – e cel din urmă salt.
Vai de pliscurile-nfipte
Unu-n carnea
Celuilalt!
Au…căzut.
Dar nu e bai.
Fiecare de-un alai
De găini omagiat,
O privire-şi mai aruncă.
Ce înseamnă:
Pe-altădat’ !
1 comentariu