Judecătorul, de Elia David

0

A fost odată, în marea familie a pădurii, o
ceartă grozavă. Toate animalele au
participat la ea. Numai gȃzele scăpară,
fiindcă pe gȃze nu le poţi prinde uşor să le
baţi atunci cȃnd ceva nu îţi convine sau
cȃnd cearta se încinge prea tare.

Dacă vreun om ar fi trecut prin pădure în
acea zi, ar fi zis că nu mai e de trăit. Iar
dacă ar fi putut, printr-o minune, să
cunoască felul în care gȃndeşte un animal
sigur pe el şi pe dreptatea lui, ar fi simţit
un fior rece pe şira spinării şi ar fi luat-o la
sănătoasa.

Şi totuşi, spre marea surprindere a
multora, în acea pădure locuia şi
un om. Un om bătrȃn, pe care anii îl învăţaseră o
grămadă de lucruri şi-l scoseseră teafăr
din nenumărate încercări, tocmai pentru a
le desluşi şi altora tainele de nepătruns ale
vieţii.

La el, aşadar, se înfiinţă, primul, un leu
uriaş, rănit ca de moarte de cearta aceea
aprigă, în care nu avu cum să ucidă pe
cineva, toţi stȃndu-i împotrivă:

– Omule-înţeleptule, pentru care pricină
animelele astea proaste din pădure nu
recunosc că dreptatea este de partea mea?

Bătrȃnul zȃmbi, mȃngȃind leul pe coama
ciufulită, pȃnă cȃnd acesta uită de ce veni.

După leu, sosi o vulpe, cunoscută pentru
agerime, gata-gata să se împiedice văzȃnd
că înaintea sa ajunse un leu ramolit.

– Omule-înţeleptule, întrebă, revoltată
vulpea, eu ştiu că am dreptate, dar cum se
face că animalele astea jalnice şi
îndărătnice o ţin mereu pe a lor?

Bătrȃnul îi zȃmbi şi vulpii, căutȃnd să dea
la o parte, din ochii ei, mȃndria cea
vicleană care o făcea să-i judece pe alţii
atȃt de strȃmb.

Apoi sosiră şi celelalte animale, răcnind
unul la altul şi arătȃndu-si colţii, de parcă
dreptatea ar fi fost a făpturii care te speria
cel mai tare.

Iar întrebarea, motiv bun pentru o nouă
ceartă, era aceeaşi:

– Omule-înţeleptule, cine are dreptate, dacă
nu eu?

Văzȃndu-le adunate pe toate,
cunoscȃndu-le suferinţa ascunsă a inimii –
căci nu e uşor să crezi doar tu în tine şi să
te simţi mereu atacat – bătrȃnul le
răspunse pe un ton blajin:

– Dragele mele animale, în această pădure,
judecător nu sunt eu, judecător este
Timpul… Aveţi doar răbdare si veţi afla de
partea cui este dreptatea. Pȃnă atunci,
însă, nu vă faceţi unele altora niciun rău,
ca Timpul să nu se arate necruţător!

Animalele se priviră un pic dezamăgite că
nu aflaseră pe dată ceea ce voiau, găsind
însă că, este, într-adevăr, mai înţelept să se
îngăduie unele pe altele şi să aştepte, fie şi
toată viaţa, răspunsul hotărȃtor.

 

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?