Într-o zi de sărbătoare, domnul Ştefan cel vestit, domnul cel nebiruit, umbla prin ţară să vadă cum trăiesc oamenii. Pe un deal a întâlnit un om: ara, cu un plug tras de un singur bou. Mirat, vodă s-a apropiat de dânsul şi l-a întrebat: „Cum te cheamă, omule?” „Şoiman, măria ta, Şoiman al lui Burcel”. „De ce ari în zi de sărbătoare, când toată lumea se odihneşte ori se veseleşte, cu cântece, la horă?” „Sînt om sărac, măria ta, şi invalid”. „Da?… se miră iar voievodul, văzând că, în adevăr, Şoiman nu avea mâna dreaptă. Unde-ai pierdut mâna?” „Apăi, în focul luptei la Vaslui, măria ta, mi-a căzut ghioaga din mînă de o sabie păgână; dar n-a căzut numai ea, a căzut şi mâna mea cu turcu-alăturea. Ciung fiind, nu pot munci ca lumea. De aceea am ajuns sărac: n-am nici boi, nici plug. M-am rugat de cei bogaţi, dar n-au vrut să-mi împrumute un plug. Atunci, aşa ciung cum mă vezi măria ta, am prins un bou dintr-o cireada furată de tătari, iar un om bun la inimă mi-a împrumutat plugul. Mi l-a dat însă numai pentru ziua asta, de sărbătoare, când el se odihneşte. De aceea, măria ta, îmi ar ogoraşul acum, în zi de sărbătoare”.
Ştefan vodă a ascultat povestea lui Şoiman şi, cum era om drept şi iubitor de popor, a grăit: „Şoimane, ia punga aceasta şi cumpără-ţi plug cu şase boi, iar dealul acesta ţi-l -dăruiesc ţie tot, ca să-l ai de plugărie”. „Mulţumesc, măria ta, s-a închinat Şoiman în faţa lui vodă, punând genunchiul la pământ; eşti bun şi darnic. Mulţumesc şi mă bucur că voi avea de unde să-mi scot pâinea cea de toate zilele. Rău îmi pare însă că nu mai pot merge la război. Numai cu stânga nu pot trage cu arcul. Şi nici ghioaga n-o mai pot mânui, cu vârtute”.
Când a rostit cuvântul război, voievodul Ştefan şi-a amintit că-l cunoştea pe Şoiman din bătălia de la Vaslui. L-a îmbrăţişat şi i-a zis: „De folos ţării tot poţi fi, Şoimane. Pentru că eu ţi-am dat în stăpânire acest deal, ca în vârfu-i să te-aşezi ca stejar să priveghezi, şi duşmanii de-i vedea, c-au intrat în ţara mea, tu să strigi cât îi putea: Săi, Ştefane, la hotară, c-a intrat sabia-n ţară! Atunci eu te-oi auzi, ca un zmeu m-oi repezi şi nici urmă-a rămînea de duşman în ţara mea”.
Şi în adevăr, deşi invalid, Şoiman Burcel a fost de mare folos ţării. Pe atunci semnalele de primejdie se dădeau prin focuri mari aprinse pe vârfuri de movile şi dealuri. Iar Şoiman a vegheat cu străşnicie, în vîrful dealului unde-şi avea acum ogorul. De câte ori a zărit focurile aprinse pe dealurile dinspre hotare a aprins şi el foc, făcând ca vestea despre primejdia duşmană să ajungă repede la Suceava, la curtea domnească. Să afle Ştefan vodă şi să sară cu oastea la hotare, să apere ţara.
2 comentarii