Într-o zi, întorcându-şi privirea sepre creasta dealului, văzu doi stejari mândri, ce îşi înălţau ramurile spre cer. Păreau aşa de măreţi, aşa de frumoşi, ca nişte împăraţi. Teiul se simţi dintr-o dată aşa mic şi neînsemnat….
Din ziua aceea teiul deveni din ce în ce mai trist. Privea la cei doi stejari şi i se părea că ramurile le ajung până la cer.
Parcă şi Soarele se oprea în dreptul lor să-i salute. Oamenii care urcau dealul se opreau să se odihnească la umbra lor şi le mulţumeau pentru umbra deasă.
– Hei, dacă aş fi crescut şi eu în vârful dealului…toată lumea m-ar fi văzut şi m-ar fi admirat. Nu am avut noroc! ofta micuţul tei.
Dar într-o zi se porni o furtună cumplită. Cerul se făcuse negru ca tăciunele, norii alergau înspăimântaţi, toate vietăţile se ascundeau care pe unde puteau. Vântul urla înfricoşător şi primii stropi de ploaie au început să cadă grei şi reci.
Teiul, aflându-se la poalele dealului, era mai la adăpost, cu toate acestea se sperie tare. Privi spre vârful dealului. Cei doi stejari se luptau vitejeşte cu vântul dezlănţuit, care smulgea fără milă crengi din coroana lor. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte. Deodată se auzi o bubuitură puternică. Un fulger săgetă asupra unuia dintre stejari, care se transformă într-o torţă vie. Limbile uriaşe de foc trecură cu repeziciune şi la celălalt stejar. Bietul tei, nici nu mai avea puterea să privească.
După un timp furtuna se potoli. Bubuiturile se auzeau din ce în ce mai departe. A încetat şi ploaia. În locul celor doi stejari erau acum două cionturi înnegrite de fum.
Teiul amuţise. După un timp spuse:
– Şi cât de mult mi-am dorit să fiu în locul lor! Acum aş fi fost cenuşă în vânt.
Apoi teiul mulţumi norocului care îl hărăzise să crească la poalele dealului.
Prelucrare după fabula Teiul şi stejarul
3 comentarii