Cândva, demult, pe o insulă din Marea Roşie, trăia un Parsiu, în a cărui pălărie razele soarelui se oglindeau cu o strălucire mai mult decât orientală. Locuia Parsiul acesta în vecinătatea Mării Roşii, şi singura sa avuţie erau pălăria, un cuţit şi o maşină de gătit din acelea de care nu trebuie să te atingi niciodată, draga mea.
Într-o zi ca toate celelalte, luă făină, apă, şi stafide, şi zahăr, şi altele şi-şi plămădi o prăjitură lată de un cot şi groasă de un cot şi jumătate. Era într-adevăr un aliment de calitate superioară (asta-i ceva mai complicat, draga mea!). Puse prăjitura în cuptorul maşinii – el avea voie să umble la ea – şi o lăsă acolo până ce se rumeni toată, răspândind un miros cum nu se poate mai ademenitor.
Dar tocmai când se pregătea să se înfrupte din prăjitură, coborî pe plajă, din mijlocul nelocuit al insulei, un rinocer cu un corn pe nas, cu doi ochi ca de purcel şi, de felul său bădăran. În acele timpuri, Rinocerul purta o piele care-i venea ca turnată. N-avea nici cea mai mică încreţitură sau cutişoară. Arăta Rinocerul nostru aidoma ca cel din Arca lui Noe, doar că era mult mai mare. Cu toată pielea lui netedă, era bădăran. Aşa fusese şi înainte şi aşa va fi întotdeauna. Când răcni Rinocerul o dată: „Hau!” Parsiul lăsă prăjitura baltă şi se căţără în vârful unui palmier, luându-şi doar pălăria, în care razele soarelui se oglindeau întotdeauna cu o strălucire mai mult decât orientală.
Rinocerul răsturnă cu nasul maşina de gătit, şi prăjitura se rostogoli în nisip. Îşi înfipse cornul în miezul ei pufos şi apoi o mâncă.
După ce o isprăvi, plecă dând din coadă, spre adâncul pustiu şi de nelocuit al insulei, care se învecina cu insulele Mazanderan, Socotra şi capurile Echinocţiului celui Mare.
Parsiul se coborî din palmier, puse maşina pe picioare şi recită următoarele versuri pe care, tu nemaiauzindu-le până acum, ţi le voi spune eu:
„Cel ce şterpeleşte
Ceea ce Parsiul găteşte
Amarnic greşeşte!”
Şi aveau mai mult tâlc aceste vorbe decât îţi poţi tu închipui.
Pentru că cinci săptămâni mai târziu se abătu deasupra Mării Roşii un val de căldură atât de mare, încât toate vieţuitoarele îşi lepădară veşmintele, una câte una. Parsiul îşi scoase pălăria, îndreptându-se spre malul mării, cu gândul să se scalde. În acele vremuri Rinocerul îşi încheia pielea – care semăna cu o haiină de ploaie
cu trei nasturi sub bărbie.
Nu pomeni nimic de prăjitura Parsiului, pentru că o mâncase pe toată, Bădăran era, bădăran fusese, şi va fi întotdeauna.
Cu pas legănat se îndreptă spre apă şi, lâsându-şi pielea pe mal, intră în valuri, sforăind de plăcere.
Nu trecu mult timp că Parsiul se şi ivi pe ţărm. Cum dădu cu ochii de piele, zâmbi până ce colţurile gurii îi înconjurară capul de două ori. Dănţui de trei ori în jurul pielii, frecându-şi mâinile. Apoi se duse acasă şi-şi umplu pălăria cu firimituri de prăjitură, pentru că, vezi bine, mânca numai şi numai prăjituri şi nu-şi mătura niciodată locuinţa.
Întorcându-se pe ţărm, luă pielea şi o scutură, o frecă şi o împăna toată cu firimituri
uscate, râncede şi zgrunţuroase, şi cu stafide arse.
După ce isprăvi, se caţără în vârful palmierului şi aşteptă să iasă Rinocerul din
apă şi să se îmbrace.
Curând se ivi şi Rinocerul. Se încheie la toţi cei trei nasturi, dar începu să-1 mănânce pielea ca atunci când te culci într-un aşternut plin de firimituri. Dădu să se scarpine, dar fu şi mai rău; se trânti în nisip, se tăvăli şi se rostogoli, şi iar rostogoli, dar în zadar. De câte ori se rostogolea, firimiturile de prăjitură îl gâdilau, îl înţepau, îl ardeau. Se ridică, se repezi la palmier şi se frecă, şi se scărpină, şi iar se frecă de trunchiul lui. Se frecă atât de mult şi atât de tare, încât făcu pe umeri o bătătură cât toate zilele, iar alta sub bărbie, în locul unde fuseseră nasturii, pe care-i rupsese demult. Îşi mai făcu şi câteva bătături la picioare. Se înfurie când le văzu, dar nu-i folosi la nimic. Mâncărimea nu mai contenea, pentru că firimiturile rămăseseră sub piele. Se duse acasă nespus de supărat şi, fireşte, plin de zgârâieturi, care de care mai înfiorătoare. Şi din ziua aceea şi până azi, toţi rinocerii au pielea tăbăcită şi adânc brăzdată, şi sunt foarte arţăgoşi din pricina firimiturilor de prăjitură care îi tot înţeapă.
Cu pălăria în care razele soarelui se oglindeau cu o strălucire mai mult t orientală, Parsiul coborî din palmier, îşi împacheta maşina de gătit şi porni spre Orotavo, Amigdala, platourile din Anantarivo şi mlaştinile din Sonaput.
tare povestea