Răvăşit din cauza acestei vesti, Domnul Sesemann urcă scările şi îşi chemă toti
servitorii. Johann trebuia să pregătească caii şi trăsura. Tinette trebuia să o îmbrace pe Heidi pentru călătorie, de îndată ce se va fi trezit. Domnişoara Rottenmeier trebuia să aibă grijă ca toate hainele lui Heidi să fie împachetate imediat. Apoi Domnul Sesemann se grăbi către camera fiicei sale.
Clara îl rugă pe tatăl ei să găsească un mod de a o vindeca pe Hedi fără să o trimită acasă, dar Domnul Sesemann îi explică răbdător că trebuie să facă întocmai cum spusese doctorul. Îi promise Clarei că o va duce în Elveţia pentru a o vizita pe Heidi în următorul an. După aceea Clara nu mai spuse nimic.
Domnul Sesemann trimise pe cineva după Heidi, iar când aceasta apăru, îi spuse vesel:
– Ei bine, micuţă Heidi, mai ai ceva de spus? Vei pleca acasă chiar acum!
– Acasă! repetă Heidi pălind de bucurie.
– Da, iar acum trebuie să mănânci un mic dejun zdravăn, aşa că, stai jos, spuse Domnul Sesemann. Trăsura va fi în faţa casei imediat.
Heidi încercă să mănânce, dar nu putea să înghită o singură îmbucătură. Domnul Sesemann nu o obligă să mănânce mai mult dar îi spuse să urce la etaj şi să îşi ia rămas bun de la Clara. Acelaşi lucru avea de gând şi Heidi să facă, aşa că fugi într-acolo.
– Priveşte Heidi! spuse Clara din patul ei. Peste tot erau rochiţe, batiste, lenjerie, pulovere pentru ea – dar cel mai important – un coşuleţ cu o mulţime de pâiniţe albe şi pufoase pentru Bunica! Heidi ţopăia de fericire.
Cele două fetiţe se luară cu vorba şi uitară că Heidi trebuia să plece, iar când Domnul Sesemann o strigă pe Heidi, ele se despărţiră fără să mai verse o lacrimă. Heidi se grăbi spre camera ei. Cartea sa nepreţuită era încă acolo, împreună cu pălăria ei veche de paie şi şalul roşu. Îşi împacheta lucrurile acelea la care ţinea atât de mult în şal. Apoi îşi puse pe cap pălăria cea nouă şi ieşi din cameră.
Heidi dădu mâna cu Domnul Sesemann, mulţumindu-i din toată inima pentru bunătatea lui.
– Şi spuneţi-i domnului doctor că îi mulţumesc şi lui, adăugă ea cu timiditate.
Apoi se urcă în trăsură, urmată de Sebastian, care ducea un coş mare cu mâncare, şi, în sfârşit trăsura plecă.
A doua zi dimineaţă, după câteva ore bune de mers, ajunseră la Mayfield. Aici Sebastian se uită după cineva care l-ar fi putut îndruma către Dorfli. Un bărbat lat în umeri şi voinic, încărca saci într-o căruţă mică. Sebastian se apropie de el, iar bărbatul, care se îndrepta chiar spre Dorfli, se învoi să o ducă el cu căruţa pe Heidi, cu tot cu bagaje, până în sat.
Ceasul din clopotniţa bisericii din micuţul sat de munte tocmai arăta ora cinci când căruţaşul o dădu jos pe fetiţă. Ea îi mulţumi şi îi spuse că Bunicul ei va veni să ia bagajul a doua zi. Apoi Heidi începu să urce în fugă poteca ce ducea în munte.
În sfârşit, ajunse la căsuţa păstorului. Tremura atât de tare, că abia putea să deschidă uşa. După o clipă se strecură în căsuţa întunecată.
– Oh, se auzi o voce slabă dintr-un colţ întunecat de lângă sobă. Aşa obişnuia să intre Heidi. Dar acum cine este acolo?
– Chiar Heidi este, Bunico!
Şi spunând acestea, Heidi se aruncă în braţele bătrânei, îmbrătisând-o fericită. Bunica trecu încet cu mâna tremurândă peste părul scurt şi cârlionţat al fetiţei.
– Oh, Heidi, Heidi, tu eşti, într-adevăr?
– Da, Bunico, şi acum că m-am întors, nu voi mai pleca niciodată. Uite ce ţi-am adus!
Căutând prin coşuleţul ei, Heidi scoase la iveală pâiniţele albe şi le aşeză pe genunchii bunicii, până când, fiind atât de multe, nu mai avu unde să le pună.
– Copila mea, cu ce daruri minunate mă binecuvântezi? exclamă Bunica. Dar de fapt cea mai mare binecuvântare eşti tu însăţi.
În timp ce vorbeau, Brigitte intră în cameră. Văzând-o pe fetiţă, se opri încântată.
– Heidi! murmură ea.
– Heidi se ridică şi îi întinse mâna.
– Ce rochiţă drăguţă ai!exclamă Brigitte. Şi ce pălăriuţă drăguţă ai! Lasă-mă să te admir.
– Nu, nu, eu nu o vreau, spuse Heidi repede. Dacă îţi place, ţi-o dau ţie, pentru că mie nu-mi trebuie. Eu o am pe a mea.
Zicând acestea îsi dezlegă şalul vechi şi scoase pălăriuţa prăfuită din paie. Pălăria arăta mai rău ca niciodată, dar lui Heidi nu îi păsa. Când mătuşa sa Dete o luase de acasă, Bunicul îi spusese că nu ar fi vrut ca Heidi să se întoarcă purtând o pălărie elegantă cu pene ca a lui Dete. Şi din această cauză Heidi păstrase cu atâta grijă vechea pălărie.
– Acum trebuie să mă duc la Bunicu, spuse ea, luând mâna bunicii cu blândeţe. Dar mâine mă voi întoarce din nou.
Luând coşuleţul porni să urce muntele veselă. Soarele tocmai începuse să se cufunde în spatele dealurilor înzăpezite, dând o culoare splendidă peisajului.
În sfârşit văzu căsuţa. Iar în fata căsuţei, stând pe o bancă, cu pipa între buze -la fel ca în prima zi când îl văzuse – stătea singuratic Unchiul Alm.
Heidi alergă spre el. Lăsă jos coşuleţul şi îl îmbrăţişa, plângând de fericire.
– Bunicule! Bunicule! Bunicule!
Bunicul nu îşi găsea cuvintele. Pentru prima dată după mulţi ani, ochii îi erau în lacrimi. Apoi încetişor, o luă de mânuţă şi merseră în căsuţă. Iar în acea noapte Heidi adormi pentru prima dată liniştită.
Lasa un comentariu