Heidi ( VIII), de Johanna Spyri

3
Sebastian tocmai îl condusese pe Domnul Candidate în bibliotecă,a doua zi dimineaţă, când soneria sună cu zgomot. Servitorul deschise uşa şi găsi un băiat zdrenţăros cu o flaşnetă în spate.
– Ce doreşti? întrebă Sebastian arogant.
– Vreau să o văd pe Clara, veni răspunsul.
– Şi ce, mă rog, doreşti tu de la Domnişoara Clara?
– Îmi este datoare cu douăzeci de cenţi, spuse băiatul cu răceală.
– Serios? Şi de unde ştii tu că o Domnişoară Clara locuieşte aici?
– Ieri am dus-o unde dorea să meargă, şi asta a costat douăzeci de cenţi şi apoi am adus-o aici, şi asta a mai costat douăzeci de cenţi.
– Ei bine, acest lucru demonstrează că eşti un mincinos, strigă Sebastian, pentru că Domnişoara Clara nu poate să meargă! Aşa că şterge-o de aici imediat.
Dar băiatul nu făcu nicio mişcare.
– Vă spun că am văzut-o pe stradă ieri, insistă el. Are părul scurt şi negru şi ochii negri.
– Oho! chicoti Sebastian. Asta-i domnişorica cea mică, asta-i cu totul altceva. Hai intră şi aşteaptă aici în hol.
Şi, bine dispus, intră în bibliotecă.
– E un băiat jos care doreşte să vorbească acum cu Domnişoara Clara, anunţă el. Clara, foarte încântată de această întrerupere, ceru permisiunea profesorului ca băiatul să fie adus sus imediat.

Ca de obicei, în timpul orelor, Domnişoara Rottenmeier stătea în sufragerie împletind. Deodată se ridică în picioare cu o grimasă.
De undeva ajungeau până la urechile ei acordurile vesele ale unei flaşnete. Muzica se auzea neobişnuit de aproape într-adevăr, ai fi putut spune că vine din bibliotecă.
Domnişoara Rottenmeier se ridică brusc şi, ajungând la uşa bibliotecii, o deschise. Pentru o secundă nu putu să-şi creadă ochilor. Era incredibil! Clara şi Heidi ascultau cu feţele strălucind de bucurie, în timp ce un vagabond stătea în mijlocul camerei învârtind la flaşnetă cu toată forţa.
– Stop! ţipă Domnişoara Rottenmeier. Opriţi-vă imediat! Chiar acum! dar cuvintele se pierdeau în muzica veselă.

Se grăbi să îl înşface pe băiat, când ceva se mişcă exact printre picioarele ei. Se uita în jos. Iar jos, mişcându-se greoaie pe podea, văzu o broască ţestoasă mare şi leneşă. Luând-o la goană brusc,
Domnişoara Rottenmeier părăsi camera şi ţipă cât o ţinu gura după Sebastian.

– Ia-l si dă- l afară! Scoate-l afară! rosti gâfâind sărmana Domnişoară Rottenmeier, prăbuşindu-se în cel mai apropiat scaun.
 
Bucurându-se pe ascuns, Sebastian îi spuse băiatului să-şi ia broasca ţestoasă şi flaşneta şi să plece. Dar înainte de a-1 părăsi în mijlocul străzii, îi strecură câteva monezi în mânuţa lui murdară.
– Patruzeci pentru ieri şi patruzeci pentru că ai cântat, spuse Sebastian zâmbind. Bună treabă ai făcut.

În următoarele câteva zile, supărarea Domnişoarei Rottenmeier fată de Heidi crescu în loc să scadă. I se părea că, de când venise copila aceea, casa fusese răsturnată cu susul în jos. Dar Clara nu se mai plictisea acum, pentru că, chiar şi în timpul lecţiilor Heidi era foarte amuzantă. Şi când se terminau lecţiile, Heidi stătea lângă Clara povestindu-i despre viaţa pe Muntele Alm.
Dar, într-un târziu, dorul de bunicul său şi de viaţa pe care o ducea cândva deveni insuportabil. Îşi aduse aminte că Dete îi promisese că va putea pleca atunci când va dori. Acum, în sfârşit, Heidi simţi că nu mai poate suporta această despărţire de tot ce îi era mai drag.

In următoarea după-amiază, îşi împacheta mult preţuitele pâiniţe în şalul roşu şi vechi, îşi puse pe cap pălăria sa prăfuită din paie şi se grăbi, fără să facă nici un zgomot, pe scări.
Dar chiar când ajunse la intrare, apăru Domnişoara Rottenmeier.
Pentru o secundă menajera rămase uimită, nemişcată, uitându-se la Heidi. Apoi izbucni:    

– Ce vrea să însemne asta? Îţi interzic să părăseşti această casă şi să umbli creanga.
– Dar nu aveam de gând aşa ceva, răspunse Heidi speriată. Vreau doar să mă întorc acasă. Trebuie să mă duc acasă, suspină ea. Bunica mă aşteptă, şi Bulgăraşul poate că plânge pentru că eu nu sunt acolo, iar dacă nu îi dau lui Peter pâinea şi brânza mea, îl va bate pe Thistlefinch. Aici nu se poate vedea cum soarele spune «noapte bună» munţilor, iar vulturul nu zboară niciodată deasupra oraşului Frankfort.
– Dumnezeule, ai milă! exclamă Domnişoara Rottenmeier. Copila aceasta şi-a pierdut minţile! Mergi sus în camera ta imediat.

Heidi se îndreptă spre scări încet şi dezamăgită. Fără să spună un cuvânt, se duse în camera ei şi închise.
La cină Heidi, după ce puse deoparte în buzunar ruloul pentru Bunica, rămase tăcută ca un şoricel, fără să mănânce sau să bea nimic, fără să spună nimic.

A doua zi dimineaţă, deoarece Domnul Sesemann era aşteptat să se întoarcă acasă, Domnişoara Rottenmeier veni să controleze hainele lui Heidi. Era nerăbdătoare să îi arate tatălui Clarei ce bine avuse grijă de fetiţă. Câteva clipe mai târziu ieşi din cameră, se îndreptă spre bibliotecă cu o legătură de haine pe care o ţinea în mână cât mai departe de ea.
– Ce înseamnă toate acestea pe care le-am găsit în camera ta, Adelheid?
strigă ea. In dulapul tău, un loc în care se ţin rochiţele, un morman de pâine veche! Tinette! Ai grijă ca toată pâinea asta veche să fie aruncată imediat şi pălăria veche din paie de pe masa lui Adelheid, de asemenea.
– Nu! Nu! Nu pălăria mea! ţipă Heidi, ridicându-se în picioare. Iar pâinea este pentru bunica, Domnişoară Rottenmeier. Nu trebuie să o aruncaţi.
– Stai aici, Adelheid, spuse Domnişoara Rottenmeier aspru.
Heidi se aşeză lângă scaunul Clarei, plângând de ţi se rupea inima. Dar Domnişoara Rottenmeier părăsi camera.
– Ascultă Heidi, o rugă Clara. Nu mai plânge. Poţi să iei toate pâinile pe care le vrei pentru Bunica. Pâinea pe care o aveai era oricum prea veche pentru a o putea mânca oricum. Aşa că nu mai plânge, nu mai plânge.
– Mi-ai promis că pot avea atâta pâine câtă adunasem eu?
– Şi chiar mai multă, Heidi, îţi promit. În sfârşit, Heidi îşi şterse ochii. Dar
fata îi era încă roşie si când coborî la cină.

Între timp, Sebastian încerca să îi facă semne. începu să se strâmbe, arătă către capul ei apoi către al lui, şi, într-un sfârşit, clipi misterios, ca şi când ar fi vrut să spună: «nu-ţi face griji. M-am ocupat eu de toate.»

Dar Heidi nu înţelese sensul gesturilor lui până nu se duse la culcare.
Servitorul milos luase pălăria prăfuită din coşul de gunoi şi o ascunsese sub cuvertura din camera lui Heidi.De aceea, când Heidi se strecură sub aşternut plângând şi încercând să adoarmă, găsi mult iubita-i pălărie. În bucuria pe care o cuprinse cu ocazia acestei des-coperiri, pierderea pâinii era uitată. Îşi strânse pălăria în braţe. Apoi se dădu jos din pat şi o înveli într-o batistă mare şi o ascunse în cel mai îndepărtat colţ al dulapului.



3 comentarii

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?