Inregistrare

Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.

Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.

Login

Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.

Resetare parola

V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.

Va rugam sa va autentificati.

Please briefly explain why you feel this question should be reported.

Va rugam explicate, pe scurt, de ce credeti ca aceasta intrebare trebuie raportata.

Motivul pentru care raportezi utilizatorul.

Heidi ( IV ), de Johanna Spyri

Heidi ( IV ), de Johanna Spyri
Poți fi de ajutor la urmatoarele teme

Capitolul III – Pasunea

Casuta bunicii

Zi de zi, Heidi şi Peter se duceau la păşune cu caprele. In timpul verii Heidi se bronza, se făcu
neagră ca o mură.

Veni toamna şi veniră dimineţi în care vântul sufla atât de tare, încât Unchiul Alm nu o mai lăsa pe Heidi să meargă cu Peter.

– Un vânt ca acesta poate lua pe sus o fiinţă aşa de mică ca tine cu o singură suflare, spuse el.
Apoi, pe neaşteptate, într-o noapte, căzu prima zăpadă. Dimineaţa, o pătură de un alb orbitor acoperi şi Muntele Alm. Venise iarna şi după aceea Peter nu se mai duse cu caprele la păscut. Fulgii cădeau din ce în ce mai des până când formară un strat atât de mare de zăpadă că ajunse până la ferestrele căsuţei.

Într-o bună zi, se auzi un ciocănit puternic în uşă. O secundă mai târziu, uşa se deschise larg şi în cadrul ei îşi făcu apariţia Peter. El era acoperit din cap până în picioare de zăpadă, pentru că îşi croise singur drumul prin nămeţii mari.
– Bună ziua, spuse el. Apoi, aşezându-se cât mai aproape de foc se uită la Heidi zâmbind.
– Ei, care mai este viaţa ta, General al Caprelor? întrebă Unchiul Alm. Armata ta a intrat la adăpostul de iarnă iar tu ai rămas să rozi creioanele, nu-i aşa?
– De ce trebuie să roadă creioanele, Bunicule? întrebă Heidi surprinsă.
– Deoarece, iarna, el trebuie să meargă la şcoală – dar merită să mesteci câteva creioane în timp ce lupţi, nu-i aşa Peter?
– Da, ajută, într-adevăr, spuse Peter serios.

Imediat lui Heidi îi veniră în minte sute de întrebări pe care să i le pună lui Peter despre şcoală. Au stat de vorbă voioşi, în  timp ce focul usca hainele ude ale lui Peter, şi astfel trecu scurta zi de iarnă.

Cam pe la sfârşitul cinei, noaptea se instalase de-a binelea. Peter se ridică să plece. Se opri la uşă şi anunţă:
– Bunica te roagă să treci şi pe la ea să o vezi.
Acestea fiind spuse, plecă.

Ideea de a vizita pe cineva i se păru nemaipomenită lui Heidi, dar zăpada era prea mare pentru ca ea să poată înainta. Dar, într-un sfârşit, soarele mai străluci o dată. Când Heidi îl rugă pe bunicul ei să o ducă la căsuţa bunicii, el îi spuse să-şi pregătească lucrurile.

Când ieşi din căsuţă, Heidi se opri pentru o clipă încântată. Brazii stăteau neclintiţi, fiecare creangă fiind încărcată cu zăpadă, strălucitor de albă.
Unchiul Alm îsi aduse sania. O aşeză pe Heidi şi o acoperi cât mai bine, se aşeză lângă ea, ţinând-o strâns lângă el cu braţul stâng. Câteva clipe mai târziu, alunecau cu sania în josul muntelui, prin zăpadă, atât de repede încât aveau impresia că zboară. În câteva momente ajunseră la căsuţa păstorului.

– Am ajuns, spuse Unchiul Alm, în timp ce o dădea jos pe Heidi. Fugi înăuntru dar nu uita, de îndată ce se înserează, trebuie să porneşti spre casă.
El făcu stânga împrejur, trăgând de sanie şi făcându-şi drum pe munte înapoi.
Căsuţa bunicii era tare mică. Stând la o masă, o femeie cosea, iar într-un colţ, o bătrânică torcea in.

Heidi înainta până la roata care se învârtea. Privind-o pe bătrânică, spuse tare:
– Bună ziua, Bunico, iată-mă! Bătrâna ridică privirea şi căută pe bâjbâite mâna lui Heidi.
– Tu eşti Heidi?! întrebă ea. Fetiţa care locuieşte acum cu Unchiul Alm?
– Da, eu sunt Heidi. Bunicul meu m-a adus până aici ca să vă văd. Am coborât muntele cu sania.
– Cu sania? repetă bunica uşor cu voce tremurândă. Şi totuşi mânuţele tale sunt calde. Spune-mi, Brigida, cum arată ea?

Mama lui Peter se ridică din scaunul său şi se uită cu atenţie la Heidi.
– E micuţă şi subţirică aşa cum era şi mama ei, răspunse Brigita; şi are ochii negri şi părul cârlionţat ca tatăl ei, şi ca Unchiul Alm când era tânăr. Seamănă cu amândoi.
– Priveşte, Bunico, exclamă Heidi, arătând spre fereastră. Oblonul acela s-a stricat. Bunicul meu l-ar putea repara cu un cui ca să nu se mai legene astfel înainte şi înapoi.
– Eu nu-l pot vedea, draga mea copilă, dar îl aud foarte bine. Când bate vântul tare, noaptea, aud toată casa gemând şi mi-e atât de teamă că va cădea până la urmă şi ne va omorî pe toţi.
– Dar de ce nu poţi vedea cum se leagănă oblonul, Bunico? întrebă Heidi confuză.
– Eu nu pot vedea nimic, răspunse bătrâna. Eu sunt oarbă.

Heidi îşi acoperi faţa cu mâinile şi începu să plângă.
– O, bunicuţo, bunicuţo! suspină ea. Nu te poate face nimeni să vezi?
Heidi plângea foarte rar, dar simţea bucuria si tristeţea cu aceeaşi intensitate,iar Bunica nu putea s-o aline.
– Ascultă fetiţa mea, vreau să-ţi spun ceva, spuse bunica ţinând mâinile lui Heidi în ale ei. Când cineva nu poate vedea, ascultă cu mai multă plăcere o vorbă bună, iar cuvintele tale m-au făcut foarte fericită. Haide, vino şi stai lângă mine şi spune-mi ce faci tu, acolo sus pe Muntele Alm.
Heidi îşi şterse lacrimile.

– Aşteaptă puţin, Bunico, spuse ea, luminându-se. O să-i spun Bunicului totul. El te poate face să vezi şi va repara şi căsuţa ca să nu se mai zgâlţâie şi să nu se mai clatine niciodată.
Bucuroasă că-i venise în minte acest plan, în care avea încredere deplină, începu să sporovăie, povestindu-i bătrânei despre viaţa pe Muntele Alm.

Conversaţia lor fu oprită de o lovitură în uşă şi imediat intră Peter. Văzând-o pe Heidi, se opri o clipă, zâmbind.
– Bună seara Peter, spuse Heidi veselă.
– Ce! exclamă Bunica. A şi venit timpul ca băiatul să se întoarcă de la şcoală? De mult timp nu a mai trecut o zi aşa de repede. Bună seara Peterkin. Cum a mers cu cititul azi?
– La fel.
Bătrâna oftă.
– Draga mea, eu credeam că o să fie o schimbare.
– Ce fel de schimbare, Bunico? întrebă Heidi.
– Credeam că o să fie în stare să citească până acum, zise ea gânditoare. Vezi tu, eu am o carte, o carte plină cu imnuri pe care nu le-am mai auzit de atâţia ani.
Speram ca Peter să înveţe să citească pentru a mi le citi.

Mama lui Peter se ridică să aprindă lampa, iar Heidi se ridica în picioare.
– Trebuie să plec, Bunico, spuse, i-am promis Bunicului că mă voi întoarce acasă de îndată ce se lasă întunericul.
Chiar când ieşea din casă, îl văzu pe Unchiul Alm coborând muntele.
– Ei bine, văd că te ţii de cuvânt, Heidi, spuse el.

De îndată ce Heidi şi bunicul ei au a-juns la căsuţa lor, Heidi începu fără să facă nici o pauză:
– Bunicule, mâine trebuie să luăm ciocanul şi cuiele şi să reparăm casa Bunicii ca să nu scârţâie şi să nu mai hârâie.
– Serios? Trebuie? Chiar trebuie? repetă Unchiul Alm, împreunându-şi sprâncenele fioros. Cine ţi-a spus asta?
– Nimeni nu mi-a spus asta, spuse Heidi. Dar vezi dumneata, căsuţa este veche si se clatină şi când bate vântul, face nişte zgomote atât de înfricoşătoare încât Bunica se sperie şi nu poate dormi. Nimeni nu o poate ajuta decât dumneata, aşa că vom merge mâine, nu-i aşa Bunicule?
Câteva clipe Unchiul Alm nu spuse nimic ci numai se uită ţintă în ochii negri ai lui Heidi care străluceau exprimând încredere neclintită în el. Apoi spuse brusc:
– Da, vom merge mâine.
El îşi ţinu promisiunea. A doua zi dis-de-dimineaţă, sania zbura prin zăpadă către casa bunicii unde, cu o zi în urmă, Unchiul Alm o adusese pe Heidi şi îi spusese să se întoarcă înainte de căderea serii.
Heidi abia atinse uşa, când bătrâna oarbă strigă bucuroasă:
– E fetita la uşă!
Heidi alergă la ea şi, aducându-şi un taburet lângă scaunul ei, începu să-i povestească bătrânei o mulţime de lucruri noi. Dar în mijlocul acestor discuţii încântătoare, toată căsuţa se zgudui deodată sub forţa unor bătăi puternice.
– Doamne, Dumnezeule! ţipă Bunica, tresărind şi tremurând de teamă. Acum chiar că va cădea peste noi!
– Nu, Bunico! o linişti repede Heidi. Nu te speria! Bunicul bate cuiele cu ciocanul ca să întărească pereţii!

Sărmana bătrână nu putea crede aşa ceva.
– Ai auzit, Brigita? întrebă ea cu voce tremurândă. Este posibil aşa ceva?
Unchiul Alm înţepeni scândurile cu ajutorul cuielor, repară spărturile din pereţi şi acoperiş şi obloanele care scârţâiau. Când termină, înserarea se instalase deja. Heidi alergă la el chiar când aducea sania în fata uşii.

Aşa trecu iarna, aducând în viaţa bătrânei oarbe o nouă bucurie. Zilele ei nu mai erau întunecate şi melancolice, deoarece, chiar şi atunci când Heidi nu era cu ea, trăia cu plăcerea de a aştepta venirea ei.

Şi asa de bine îsi făcuse Unchiul Alm treaba, că, şi atunci când cele mai puternice vânturi suflau dinspre munte, pereţii şi obloanele nu se mai clătinau si nu mai scârţâiau. În loc să mai stea trează, speriată, Bunica putea acum dormi aşa cum nu mai dormise de mulţi ani.

2 comentarii

  1. Smechera poveste! Chiar mi-a placut!
  2. Smechera poveste! Chiar mi-a placut!

Lasa un comentariu