Un şoricel ce lumea încă n-o ştia
Era să dea de o belea.
Dar iată ce poveste spuse mamei lui:
— De-abia trecusem munţii şi mă bucuram,
Ca un tânăr chiţoran
Plecat de-acasă şi umblând hai-hui,
Când două dobitoace-mi ieşiră înainte:
Blând era unul şi cuminte.
Iar altul zurbagiu şi fioros.
Cu glas urât şi arţăgos;
Un piepten roş pe cap avea
Şi-un soi de braţe-n aer înălţa
De parc-ar fi pornit-o-n zbor.
Iar coada-i flutura de zor.
Cocoş era, frumos şi pintenat,
Acela ce fusese-nfăţişat
De şoricel drept altă arătare.
—Făcea atâta zarvă — zise — şi-ncruntat
Bătea din aripi, ca un apucat,
Că eu, cu tot curajul ce-l am din născare,
Am fugit de spaimă cuprins.
—Ah, blestemat să fii! am zis.
Căci altfel aş fi izbutit
Să îl cunosc, cum îmi pusesem eu în gând.
Pe animalu-acela blând.
Cu blana mătăsoasă şi-atâta de smerit,
Şi-atâta de blajin, cu ochi mângâietori.
Eu cred că-i binevoitor
Cu neamul nostru, căci am văzut prea bine,
Avea urechi ca mine şi ca tine.
Şi voiam să-l salut, când acel guguman
Ţipă, iar eu fugii amarnic.
— Copile, zise mama, era un motan
Care, sub chipul lui făţarnic,
E cea mai cruntă fiară
Şi vai de cine-i cade-n gheară!
Cocoşul, dimpotrivă, fătul meu,
Nu-ţi poate face nici un rău
Şi n-ar fi de mirare să guşti din carnea sa;
Pe noi motanul însă ne vrea fripţi la frigare.
Ai grijă dar, nu judeca
Pe nimeni după-nfăţişare!
2 comentarii