– Chiu-chiu! s-auzea din toate părţile, semn că răţuştele tocmai scoseseră capul din găoace.
– Mac-mac! zise atunci raţa. Şi toţi boboceii începură să măcăie, cum se pricepură mai bine, şi să privească-n jur, printre buruieni.
– Ce mare-i lumea! se minunară răţuştele.
Şi asta nici nu era de mirare, căci aveau acum mult mai mult loc decât avuseseră înainte, când stăteau în ou.
– He, he! Credeţi voi că asta e toată lumea? le spuse mama-raţă. Lumea se întinde hăt-departe, dincolo de grădină, până la ogoarele preotului. Dar până acolo nici măcar eu n-am ajuns încă. Sunteţi toţi aici? mai întrebă ea, ridicându-se din cuibar şi cercetându-şi fostele ouă cu luare aminte.
– Hm, nu păreţi a fi cu toţii aici, gândi ea cu voce tare. A mai rămas un ou în cuib, şi-i cel mai mare. Of, oare cât o să mai ţină? se văicări biata mămică, aşezându-se înapoi în cuib. Am început să mă satur!
– Ei, cum e? Merge, merge? întrebă o raţă bătrână, ce tocmai venise în vizită.
– Mai am un ou, zise mama-raţă, dar nu ştiu ce-i cu el de nu mai crapă odată.
– Dar ceilalţi au ieşit deja, se miră raţa cea bătrână.
– Da, oftă mama-raţa. Nu-i aşa că sunt cele mai frumoase răţuşte din lume?
– Ia să văd şi eu oul acela care nu vrea să crape, ceru bătrâna. Poate fi unul de curcă. Îţi spun fiindcă am păţit-o şi eu odată, şi am avut mari necazuri, să ştii. Puilor de curcă le e tare frică de apă! Oricât mă căzneam, nu reuşeam cu niciun chip să-l fac să intre-n apă. Măcăiam de mi se usca gâtlejul, da’ tot degeaba. Dă-mi să văd oul! Da, e de curcă, zise, cu gravitate, bătrâna. Nu mai pierde vremea cu dânsul, mai bine învaţă-i pe ceilalţi bobocei cum să înoate.
– Am să-l mai clocesc puţin, zise mama-raţă. L-am clocit atât, am să mai şed puţin în cuibar, că n-o fi foc.
– Cum pofteşti! zise bătrâna, apoi plecă.
După o vreme crăpă şi oul cel mare.
– Chiu, chiu! zise puiul, ieşind şi el din găoace.
Raţa îl privi lung. Bobocul ei era foarte mare şi nespus de urât.
– Da’ mare-i! Coşcogeamitea răţoiul! se minună biata mămică. Hm, dar nu seamănă deloc cu celelalte… Să fie oare totuşi un pui de curcă? Ia să vedem! Am să-l vâr în apă, chiar dacă va trebui să-l împing cu de-a sila! zise mama-raţă.
A doua zi fu vreme frumoasă, aşa că raţa îşi duse toata familia la baltă.
Mama zicea „mac-mac”, iar răţuştele intrau, una câte una, în apă. Apa le venea până peste cap, dar ele ieşeau cu uşurinţă la suprafaţă şi înotau de minune. Chiar şi puiul cel urât şi cenuşiu se arătă a fi un foarte bun înotător.
– Nu e de curcă, îşi spuse mama-raţă în sinea ei. Uite ce bine dă din picioruşe şi ce drept se ţine. E copilul meu cu siguranţă! Şi, la urma urmei, dacă te uiţi mai bine la el, e chiar drăguţ…
După o vreme, ieşiră din apă, şi mergând agale pe drum, ajunseră tocmai în curtea raţelor. Acolo era zarvă mare. În curte trăiau două familii care tocmai se luaseră la ceartă pentru un cap de scrumbie. În scurtă vreme însă se potoliră, fiindcă de undeva, nu se ştie de unde, răsărise o mâţă care le luă capul de scrumbie şi-l mâncă ea.
– Aşa merg lucrurile pe lumea asta! le spuse raţa bobocilor ei. Pisica e stăpână aici, în ogradă! Ţineţi-vă bine pe picioare, adăugă ea imediat după aceea. O vedeţi pe raţa aceea bătrână? Aveţi mare grijă să măcăiţi cuviincios atunci când treceţi pe lângă dânsa! îi povăţui raţa. E cea mai simandicoasă dintre toate câte trăiesc în curtea aceasta. E de neam spaniol! De aceea e şi atât de grăsană.
– Ce poartă la picioare? întrebă răţoiul cel urât.
– Are o panglică roşie. Aceasta este cea mai mare cinste pe care o poate căpăta o raţă! Înseamnă că ea nu trebuie cu niciun chip să se piardă şi că e bine să fie cunoscută de toată lumea, dobitoace şi oameni deopotrivă. Plecaţi-vă de îndată gâturile dinaintea ei şi măcăiţi! le porunci raţa.
Răţuştele făcură întocmai cum le îndemnase mama-raţă, în timp ce restul păsărilor din ogradă se uitară lung la ele. Una dintre raţe spuse, cu voce tare:
– Ei, poftim! Nu eram destule şi aşa, ele ne mai lipseau! Şi uite-o pe aceea cât e de urâtă!
– Nu! Nu se poate, e mult prea urâtă! adăugă o alta, care se şi repezi la răţoiul cel urât şi-l ciupi de ceafă.
– Lasă-l în pace! sări mama-raţă. Ce ţi-a făcut?
– Nu ne-a făcut nimic, dar e atât de mare şi de ciudată, că trebuie numaidecât s-o luăm la bătaie.
– Frumoşi copii! zise şi raţa ce purta panglică la picior. Toţi sunt frumoşi, numai unul n-a ieşit cum trebuie. Ar trebui făcut din nou! măcăi ea, plină de importanţă.
– Dar asta nu se poate, coană mare! zise mama-raţă, nespus de amărâtă. E drept că nu-i frumoasă răţuşca mea, dar e tare blândă şi înoată la fel de bine ca şi celelalte. Ba chiar mai bine decât ele! Eu cred că are să crească frumos şi, cu vremea, are să se facă mai mică. A stat prea mult în ou. De aceea a căpătat înfăţişarea aceasta, ciudată, adăugă mama-raţă, destul de ruşinată.
Apoi îşi mângâie bobocul cel urât şi-i netezi penele pe care i le zburliseră celelalte păsări aflate în ogradă.
– De altfel, spuse ea, e răţoi, aşa că n-are prea mare importanţă dacă-i mai urâţel. Eu cred că are să se facă zdrăvan, se vede de pe acum.
– Măcar celelalte sunt drăguţe, zise bătrâna. Ei, simţiţi-vă ca la voi acasă şi, dacă găsiţi pe undeva vreun cap de peşte, puteţi să mi-l aduceţi.
Şi aşa au rămas răţuştele în ogradă, „ca la ele acasă”.
Doar pe bietul răţoi cel urât toate celelalte raţe îl ciupeau. Şi nu numai raţele, dar şi găinile.
– E prea mare! comentă până şi curcanul.
Curcanul se credea împărat, fiindcă venise pe lume cu pinteni şi se repezea întruna la răţoiul nostru, umflându-se în pene. Iar bietul răţoi nu mai ştia unde să se ducă şi ce să mai facă. Era tare necăjit din pricină că era atât de urât şi că toate păsările din curte râdeau de dânsul.
Aşa a trecut ziua cea dintâi, dar după aceea a fost din ce în ce mai rău. Toţi îl alungau pe bietul răţoi cel urât. Până şi surorile lui îl ocărau, zicându-i: „De te-ar prinde mâţa, urâţenia pământului!” Iar de la o vreme chiar şi mama-raţă ajunsese să zică, atunci când nu-l ştia prin preajmă: „Mult mai bine i-ar fi dacă ar pleca din ogradă!”
Auzind acestea, răţoiul cel urât nu mai putu să rabde şi sări într-o zi gardul, părăsind ograda.
Şi merse el ce merse, până când ajunse la balta cea mare, unde-şi au sălaşul raţele sălbatice. Aici rămase peste noapte, pentru că era tare ostenit şi nespus de amărât.
A doua zi, raţele sălbatice o văzură pe tovarăşa lor cea nouă şi-o priviră lung.
– Ce fel de pasăre eşti? întrebă una dintre raţele sălbatice.
Răţoiul se întoarse în toate părţile şi salută cât de frumos se pricepu.
– Grozav eşti de urât! fură de părere raţele sălbatice. Dar în sfârşit, nouă puţin ne pasă de asta, atât timp cât nu-ţi vine-n gând să te însori cu vreo pasăre din neamul nostru.
Bietul răţoi numai la asta nu se gândea! Vroia doar să stea şi el în stuf şi să bea puţintică apă de baltă. Aşa că rămase acolo vreo două zile, până când nişte pocnete ciudate umplură balta. De peste tot n-auzeai decât poc-poc! Se pornise vânătoare mare!
Vânătorii stăteau de jur împrejurul păpurişului şi unii şedeau chiar pe ramurile copacilor ce se întindeau deasupra stufului. Fumul albastru al prafului de puşcă plutea, ca un nor greu peste copacii întunecaţi şi se împrăştia deasupra apei. Răţoiul cel urât auzi cum se apropiau câinii de vânătoare şi inima îi tresălta, să-i spagă coşul pieptului nu alta. Bietul de el nu mai putea de spaimă! Când îşi întoarse capul, văzu un câine mare şi fioros ce răsărise, ca din senin, lângă dânsul. Limba îi spânzura din gură, iar ochii îi luceau groaznic. Îşi întinse botul spre răţoi, şi-şi rânji dinţii, apoi plecă de acolo fără să-l înşface.
– Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! oftă răţoiul cel urât. Sunt atât de slut, că nici măcar câinii nu se îndură să mă înşface.
Şi răţoiul mai stătu pitit o vreme, până ce grindina de alice ce cădea peste păpuriş se domoli. Într-un târziu se făcut linişte, dar bietul răţoi tot nu îndrăznea să se mişte. Aşa că mai rămase vreo câteva ceasuri nemişcat, după care ieşi din baltă şi-o porni la vale, peste câmp. Vremea se stricase, iar vântul bătea cu putere mare, pregătindu-se de furtună.
Spre seară, ajunse la un bordei, care era atât de dărăpănat, încât nici el singur nu ştia în care parte să se răstoarne şi de aceea, deocamdată, rămânea tot în picioare.
Vântul începuse să bată destul de tare, astfel încât răţoiul fu nevoit să se ghemuiască jos, lângă bordei şi să se sprijine de el ca să nu cadă. Vijelia se înteţea. Deodată răţoiul văzu că uşa de la bordei ieşise din ţâţâni şi atârna aşa, strâmbă, că prin deschizătură puteai să intri înăuntru. Ca să scape de vânt, răţoiul nu mai stătu prea mult pe gânduri şi intră-n bordei.
În coliba aceea locuiau o bătrână, un motan şi o găină. Motanul se pricepea să toarcă şi împrăştia scântei când îl frecai pe spate, iar găina ştia să facă ouă. Din cauza asta bătrâna iubea găina de parcă ar fi fost copilul ei.
De dimineaţă, când dădură cu toţii cu ochii de răţoi, motanul începu să toarcă, iar găina se grăbi să cotcodăcească.
– Ce eşti? întrebă bătrâna, care gândi că are înainte o raţă mare şi grasă, care se rătăcise. Ei, să ştii că mă bucur! adăugă ea. Acum voi mânca şi ouă de raţă. Numai de n-ai fi răţoi, mai spuse baba. Trebuie să te pun la încercare!
Zis şi făcut! Bătrâna puse răţoiul la încercare, timp de trei săptămâni, dar nici vorbă de ouă.
În vremea aceasta, motanul şi găina, care erau stăpânii de netăgăduit ai casei ziceau întruna: „Noi şi lumea”, închipuindu-şi de bună seamă că ei sunt jumătate din lume, şi încă cea mai fină. Răţoiul era de altă părere în privinţa asta, dar găina nici nu voia să stea de vorbă.
– Poţi să faci ouă? întrebă ea.
– Nu.
– Atunci ţine-ţi gura!
Iar motanul spunea:
– Poţi să te alinţi, să torci şi să scoţi scântei?
– Nu.
– Atunci n-ai voie să ai nicio părere când vorbesc alţii mai înţelepţi decât tine.
Astfel că răţoiul încetă să le mai vorbească, mulţumindu-se doar să şadă, tăcut, într-un colţ.
Deodată însă îşi aminti de aerul curat de afară, de lumina soarelui şi de apă. Şi-l cuprinse o poftă grozavă să înoate. Aşa că nu se putu opri şi-i spuse şi găinii.
– Ce te-a apucat? cotcodăci găina. N-ai nicio treabă şi de asta îţi trec prin cap tot felul de prostii. Fă ouă sau toarce şi ai să vezi că n-ai să te mai gândeşti la fleacuri.
– Dar e atât de frumos să pluteşti deasupra apei! zise, de îndată, răţoiul. Ori să-ţi vâri capul în apă şi să te scufunzi!
– Ce mai plăcere o mai fi şi asta! zise găina. Ia întreabă-l pe motan, care-i mai deştept decât toţi motanii, dacă lui îi place să înoate ori să-şi vâre mustăţile-n apă. Că despre mine nici nu mai vorbesc! Apoi cată de-o întreabă şi pe stapâna noastră cea bătrână, care-i mai înţeleaptă decât toată lumea! Crezi tu că ea are poftă să înoate şi să se bage cu capul în apă?
– Voi nu mă înţelegeţi! răspunse răţoiul.
– Nu te înţelegem? Atunci cine te-o mai fi înţelegând? Doar n-ai fi vrând să fii tu mai deştept decât motanul şi decât bătrâna la un loc. Asta ca să nu mai pomenesc şi de mine! Mai bine i-ai mulţumi lui Dumnezeu de norocul pe care ţi l-a hărăzit. Stai în casă, la căldură, şi ai de la cine să-nveţi lucruri folositoare… Eu îţi zic aşa: fă bine de învaţă să faci ouă ori măcar să torci şi să scoţi scântei!
– Ba eu cred c-am să plec iar în lumea largă! zise răţoiul.
– Atunci pleacă! cotcodăci, înciudată, găina.
Răţoiul merse el ce merse, până dădu din nou de o baltă. Acolo înotă şi se scufundă în voie, chit că nicio altă vietate nu îndrăznea să se apropie de dânsul, atât li se părea de urât.
Odată cu venirea toamnei, se făcu din ce în ce mai frig. Norii atârnau greu şi erau albi precum omătul. Bietul răţoi n-o ducea bine deloc. Într-o seară, tocmai când soarele stătea să apună, pe lac îşi făcu apariţia un cârd de păsări mari şi frumoase.
Raţoiul nostru nu mai văzuse niciodată nişte păsări atât de frumoase. Erau albe ca zăpada şi aveau nişte gâturi lungi şi nemaipomenit de mlădioase. Erau lebedele. Glasul lor avea un sunet cu totul deosebit. Au stat puţin, apoi şi-au întins aripile largi şi măreţe şi-au plecat mai departe în ţările calde, cu lacuri albastre.
Când lebedele s-au înălţat sus de tot, tocmai în înaltul de necuprins al cerului, pe răţoi îl cuprinse o nelinişte ciudată. Nu mai putea sta locului, se tot învârtea în apă ca un prâznel, îşi tot lungea gâtul în sus către lebede şi scotea nişte ţipete atât de ascuţite şi de neobişnuite, încât până şi dânsul se sperie de ele.
Nu putea nicidecum să uite păsările acelea frumoase şi fericite, iar atunci când acestea dispărură în zare, răţoiul cel urât se băgă cu capul la fund, apoi se ridică dintr-odată din nou la suprafaţă, de parcă-şi ieşise cu totul din fire, nu alta.
Nu le pizmuia. Cum s-ar fi putut ea gândi să-şi dorească o asemenea drăgălăşenie? Dar le admira nespus!
Nu trecu mult de la plecarea lebedelor şi veni iarna. Răţoiul fu nevoit să înoate întruna încoace şi încolo, ca să nu lase apa să îngheţe cu totul în jurul lui. Noaptea însa copca în care stătea se făcea din ce în ce mai îngustă…
Într-o bună dimineaţă, se întâmplă să treacă pe acolo un ţăran şi, văzându-l zgribulit, sfărâmă gheaţa şi duse răţoiul acasă, la nevastă şi la copii.
De-abia îşi veni răţoiul în fire, că puii de ţăran şi începură să se joace cu dânsul. Dar el, crezând că vor să-l bată, de teamă sari drept în oala cu lapte, apoi în putinelul cu unt, apoi din nou în căldarea cu lapte şi apoi o luă de la capăt. Şi avea o mutră!
Femeia se luă cu vătraiul după el, copiii alergau şi ei să-l prindă, râzând şi ţipând. Noroc că s-a deschis uşa şi răţoiul reuşi să se furişeze afară şi să se aşeze-n zăpada ce tocmai căzuse. Ar fi prea trist să povestim ce-a mai îndurat şi prin câte a mai trecut bietul răţoi în iarna aceea.
Nu după multă vreme însă veni din nou primăvara. Se făcu cald, iar răţoiul cel urât stătea pitit în păpurişul bălţii.
Deodată răţoiul văzu că poate să-şi întindă larg aripile şi că are în aripi o putere mai mare decât avusese până atunci. Şi-şi luă deodată zborul. Fără să prindă de veste, ajunse într-o grădină mare, în care merii tocmai ce dăduseră-n floare, iar tufele de liliac miroseau pătrunzător.
„Cât de frumos e aici!” gândi răţoiul nostru. Dar atunci când dintre trestii ieşiră trei lebede ce pluteau domol pe luciul apei, răţoiul cel urât fu cuprins de o mâhnire ciudată.
„Dacă am să mă apropii de păsările acelea frumoase, mă vor bate până mă vor omorî, fiindcă sunt aşa de urât. Eh, da’ nu-mi pasă!” îşi zise în gândul lui răţoiul, plin de amărăciune. „Mai bine să mă omoare ele, decât să mă ciupească raţele, să mă bată găinile, să-mi dea cu piciorul fata care îngrijeşte orătăniile ori decât să rabd de frig şi de foame întreaga iarnă.”
Acestea fiind zise, răţoiul îşi luă zborul către lebede. Lebedele, când îl vazură, începură să dea din aripi şi se îndreptară spre el.
– Omorâţi-mă! zise biata pasăre, şi-a plecă capul pe luciul apei, aşteptându-şi, smerită, sfârşitul.
Dar când colo, ce să vezi? În apă se văzu pe ea, numai că acum nu mai era o pasăre cenuşie şi urâtă, ci era o lebădă de toată frumuseţea.
„Nu-i nimic dacă te naşti printre raţe, dacă ai ieşit dintr-un ou de lebădă!” îşi zise în gând pasărea noastră. Şi nu-i părea rău că îndurase atâtea necazuri. Iată că acum se putea bucura-n tihnă de fericirea ei.
Lebedele care se apropiară de dânsa, o dezmierdară cu pliscurile. Iar în grădină, în scurtă vreme, veniră şi câţiva copii, care aruncară în apă pâine şi grăunţe. Deodată, cel mai mic dintre copii strigă, bucuros:
– Uite, a mai venit încă una!
Când îl auziră ceilalţi copii, chiuiră de bucurie şi strigară şi ei:
– Da, a mai venit încă una! Iar aceasta care a venit acum e cea mai frumoasă dintre toate!
Lebada cea tânără se ruşină şi-şi ascunse capul între aripi. Era foarte fericită, dar nu se mândrea deloc, pentru că o inimă bună nu e niciodată mândră. Se gândea doar cum fusese ea de prigonită şi de batjocorită, şi iată că acum toţi spuneau că e cea mai frumoasă dintre toate păsările. Până şi liliacul părea să-şi aplece crengile în apă înaintea ei, iar soarele strălucea călduţ şi domol. Lebăda îşi întinse aripile, îşi înalţă gâtul şi grăi:
– Pe vremea când eram un biet răţoi urât nici în vis n-aş fi sperat la atâta fericire!
Lasa un comentariu