– Vrei să mă ajuți să-l țiu?, a spus țăranul și s-a dus la lada în care femeia ascunsese pe dascăl; acesta ședea înăuntru și nu mai putea de frică.
Țăranul a ridicat puțintel capacul și s-a uitat înăuntru.
– Brr!, a strigat el deodatã și a sãrit înapoi. Acuma l-am văzut, semăna leit cu dascălul nostru. Urât mai era!
După aceea s-au apucat de băut împreunã și au stat așa până noaptea târziu.
– Știi ce, vinde-mi-l mie pe vrăjitor – a spus țãranul; cere pe el oricât! Îți dau chiar acum o baniță de bani dacă vrei.
– Nu, nu pot – a spus Klaus cel mic. Gândește-te numai câte foloase trag eu de pe urma vrăjitorului acestuia.
Dar țăranul nu se lăsa și se ruga mereu să i-l dea lui.
– Bine, fie – a spus Klaus cel mic; ți-l dau fiindcă ai fost așa de bun și m-ai găzduit. Ți-l vând pe o baniță de bani, numai să fie banița umplută cu vârf.
– Îți dau – a spus țăranul – dar să iei și lada aceea de colo, nu vreau s-o mai văd pe-aici, te pomenești că o fi tot înăuntru.
Klaus cel mic a dat țăranului sacul cu pielea cea uscată și a luat în schimb o baniță de bani bine umplutã. Țăranul i-a mai dat chiar și o cãruță să ducă banii și lada.
– Rãmâi cu bine – a spus Klaus cel mic și a plecat cu banii și cu lada în care era dascălul.
De partea cealaltă a pădurii era un râu lat și adânc; apa curgea așa de repede, încât nu puteai sã înoți în susul ei.
Tocmai se fãcuse un pod mare peste râu; Klaus cel mic s-a oprit la mijlocul podului și a spus cu glas tare, ca să audă dascălul din ladă:
– Ce-mi trebuie mie lada asta? E-așa de grea, parcă ar avea pietre în ea. Mă ostenesc degeaba s-o tot car după mine. Mai bine s-o azvârl în apă; dacă o duce apa până la mine acasă, bine; dacă nu, atâta pagubă!
Zicând acestea, Klaus cel mic a apucat lada cu o mână și a ridicat-o oleacă în sus, ca și cum ar fi vrut să o arunce în apă.
– Stai, stai!, a strigat dinăuntru dascălul. Dă-mi drumul să ies!
– Dar ce-o mai fi și asta?, a spus Klaus cel mic, prefăcându-se că s-a speriat. Să știi că-i dracul! Repede cu el în apă, să-l înec!
– Ba nu, ba nu!, a spus dascălul; dă-mi drumul că îți dau o baniță de bani!
– Ei, atunci e altă poveste!, a spus Klaus cel mic și deschise lada.
Dascălul sări repede afară, împinse cu piciorul lada în apă, apoi se duse acasă cu Klaus cel mic și dădu acestuia o baniță de bani; cu aceea pe care i-o dăduse țăranul avea acuma două banițe și căruța era încărcată numai cu bani.
– Mi-am vândut bine calul – a spus el când a ajuns acasă și și-a rãsturnat banii morman în mijlocul odăii. Klaus cel mare n-are să mai poată de ciudă când are să vadă ce bogat m-am făcut eu numai cu un cal; dar mai bine să nu-i spun nimic.
Și trimise pe un bãiat la Klaus cel mare să-i dea o ulcică de măsurat banii.
– Ce-o fi vrând el oare să măsoare?, s-a gândit Klaus cel mare și a uns fundul ulcelei pe dinăuntru cu catran, ca să se prindă pe fund din ce-avea să măsoare Klaus cel mic. Și așa s-a și întâmplat; când și-a luat ulcica înapoi, a văzut pe fundul ei trei galbeni.
– Ce să fie oare?, a spus Klaus cel mare și s-a dus repede la Klaus cel mic și l-a întrebat:
– De unde ai luat tu atâția bani?
– De pe pielea de cal! Am vândut-o asearã.
– Bune parale ai luat!, a spus Klaus cel mare.
S-a dus repede acasă, a luat un topor, a omorât cei patru cai pe care-i avea, i-a jupuit, s-a dus cu pieile la târg și a început să strige pe uliți:
– Piei de vânzare! Piei de vânzare! Cine cumpără piei bune?
Toți ciubotarii și tăbăcarii au venit în grabă mare și l-au întrebat cât cere pe ele.
– O banițã de bani pe fiecare – a răspuns Klaus cel mare.
– Ești nebun, omule? Ce, crezi că noi avem parale cu banița?
Va urma…
Lasa un comentariu