Trăia odată, într-un mic orăşel de provincie, un om putred de bogat, căruia se întâmplă să-i cadă nevasta grav bolnavă. Când simţi că i se apropie sfârşitul, femeia îşi chemă la căpătâi singurul copil, o fetiţă, şi-o povăţui aşa:
– Draga mamei, orice ţi s-ar întâmpla, cată să-ţi păstrezi mereu sufletul neîntinat!
Apoi, femeia îşi mai privi încă o data copila, o sărută duios pe frunte, şi-şi închise ochii pentru vecie. De-abia trecu iarna că tatăl fetiţei îşi şi luă altă nevastă. Femeia aceasta de-a doua era văduvă după primul ei bărbat şi îşi aduse-n casă cele două fete pe care le avea din prima căsătorie. Fetele erau nespus de frumoase, dar pe cât de luminos le era chipul, pe atât de întunecat şi plin de răutate le era sufletul. De îndată ce o cunoscură pe surioara lor vitregă, pentru mezină începură să curgă zile pline de amărăciune.
– Crezi că se cade să stai cu noi în odaie?, o bruftuluiră fetele de îndată ce o văzură. Cine vrea să mănânce ori să doarmă în aşternuturi curate n-are decât să muncească! La bucătărie cu tine, acolo îţi e locul!
Mai întâi, îi luară straiele ei cele frumoase şi-o îmbrăcară c-o vechitură de rochie cenuşie. Apoi o încălţară cu nişte papuci de lemn.
– Ia priviţi la domniţa asta mândră, ce gătită e! strigară fetele maşterei, luând-o în râs.
Apoi o îmbrânciră în bucătărie, într-un alai de batjocuri. Acolo o puseră să robotească din greu, de dimineaţa până cădea noaptea: să se scoale până-n ziuă, să care apă, să aprindă focul în sobe, să facă de mâncare şi să spele rufele. Şi, ca şi cum acestea n-ar fi fost şi aşa de ajuns, atunci când biata fată nu mai prididea cu câtă treabă avea de făcut, surorile ei azvârleau lintea şi mazărea-n cenuşă. Iar mezina trebuia să stea s-o aleagă bob cu bob.
Seara, copila cădea frântă de oboseală, doar muncea de se spetea cât era ziulica de lungă. Dar cum n-avea un pat unde să-şi întindă oasele trudite, se cuibarea în cenuşă, lângă vatră. Astfel, până şi somnul îi era numai chin şi amar! Şi, pentru că din această pricină era totdeauna plină de cenuşă, îi ziseră în râs Cenuşăreasa.
Într-o zi, tatăl fetelor se pregătea să plece la iarmaroc. Înainte de a-şi lua rămas bun, apucă să le întrebe pe cele două fete vitrege ce daruri voiau să le aducă de acolo.
– Rochii frumoase! – răspunse prima.
– Ba mărgăritare şi nestemate, zise cea de a doua.
– Da’ ţie, Cenuşăreaso, ce-ţi doreşte inima să-ţi aduc? întrebă tatăl ei, într-un sfârşit.
– Cea dintâi rămurică ce s-o anina de pălăria dumitale, la întoarcerea acasă. Pe aceea s-o rupi, dragă tată, şi să mi-o aduci.
La iarmaroc, omul avu grijă să cumpere pentru fetele vitrege rochii frumoase, mărgăritare şi nestemate. În drum spre casă, când fu să treacă printr-un desiş înverzit, îl atinse o creangă de alun şi-i dădu jos pălăria de pe cap. Atunci îşi aminti de rugămintea Cenuşăresei, rupse creanga şi-o luă cu sine.
După ce ajunse acasă, le dărui fetelor vitrege ceea ce-i ceruseră fiecare, iar Cenuşăresei îi dădu creanga de alun. Fata îi mulţumi din suflet şi, către seară, se duse la mormântul mamei sale, sădi crenguţa în pământ şi începu să plângă atât de amarnic, că lacrimile picurară pe ramură şi-o udară. Iar crenguţa crescu mare, transformându-se pe dată într-o mândreţe de copac.
De fiecare dată când Cenuşăreasa se ducea la mormântul mamei sale zărea o păsărică albă, zburdând dintr-o creangă în alta a alunului. Şi, ori de câte ori avea fata vreo dorinţă, păsărica i-o împlinea şi-i arunca din pom tot ce-i poftea inima.
Odată s-a întâmplat ca împăratul să pună la cale o mare petrecere, care trebuia să ţină trei zile încheiate, şi le-a poftit la ospăţ pe toate fetele frumoase din împărăţia lui. Pasămite, împăratul gândea că-n chipul asta feciorul lui o să-şi poată alege mai bine mireasă.
Când aflară că fuseseră şi ele poftite la petrecere, surorile vitrege ale Cenuşăresei nu-şi mai încăpură în piele de bucurie. Aşa că o chemară pe Cenuşăreasa şi-i porunciră:
– Vin de ne piaptănă! zise cea mai mare dintre surori. N-auzi? Şi treci de ne lustruieşte de îndată condurii!
– Ba, mai întâi încheie-ne cataramele, zise a doua, că ne grăbim. Ne ducem la petrecerea de la palatul împăratului!
Cenuşăreasa făcu întocmai precum i se poruncise, dar plânse cu lacrimi amare din pricină că ar fi dorit şi ea să se ducă la petrecere. Şi, fiindcă-i plăcea tare mult să danseze, se rugă de mama ei vitregă să se îndure şi s-o ia şi pe dânsa la bal.
– Ce-mi aud urechile, Cenuşăreaso? se prefăcu uimită maştera. Eşti toată plină de praf şi de funingine, dar încă mai năzuieşti să mergi la bal? N-ai nicio rochie mai de Doamne ajută şi nici încălţări potrivite în picioare. Cum vrei să dansezi aşa?
Dar cum fata stărui, cu lacrimi în ochi, în rugămintea ei, maştera păru să se-nduplece şi-n cele din urmă zise:
– Uite, aici! Am răsturnat o strachină de linte în cenuşă. Dacă eşti în stare ca-n două ceasuri să alegi toată lintea, atunci o să-ţi îngădui să ne însoţeşti la petrecere.
Cenuşăreasa ieşi în grădină pe uşa din dos şi strigă:
– Blânde porumbiţe şi voi, turturele, şi voi, păsări ale cerului, veniţi toate de-mi ajutaţi s-alegem lintea.
Bobul bun, ici, în ulcică.
Iar cel rău în guşulică…
Cenuşăreasa n-apucă să-şi sfârşească bine vorba, că de îndată sosiră-n zbor două porumbiţe albe şi intrară pe fereastra din bucătărie. După aceea, se iviră alte două turturele şi apoi, într-un lung alai lung veniră şi alte zburătoare ale cerului, bătând uşurel din aripi.
Se aşezară toate în jurul vetrei, făcându-şi loc în cenuşă. Porumbiţele clătinară din căpşor şi începură să ciugulească ele întâi: pic, pic, pic. Apoi toate celelalte păsări începură să ciugulească după dânsele, până ce aleseră boabele şi umplură strachina vârf cu ele. Nu dură mai mult de un ceas şi păsărelele isprăviră treaba, după care-şi luară zborul pe fereastră.
Fata îi duse mamei vitrege strachina şi se bucură-n gândul ei, crezând c-o vor lua şi pe dânsa la petrecere. Dar maştera i-o tăie scurt:
– Nu, fată, degeaba te ţii scai de mine, nu te pot lua cu noi. N-ai nici straie frumoase, nu ştii nici să dansezi cum se cuvine, şi tare mi-e teamă că ai să ne faci de râsul lumii!
Cenuşăreasa se porni atunci pe un plâns de se rupea cămaşa pe ea. Văzând asta, maştera îi zise:
– Ei, hai, dacă până într-un ceas eşti în stare să-mi alegi din cenuşă două strachini de linte, să ştii că te iau şi pe tine! Dar în gând maştera îşi zicea: „Las că n-o să poată face ea una ca asta, nici în ruptul capului!”
După ce maştera răsturnă două străchini de linte în cenuşă, fata se duse în gradină, pe uşa din dos şi strigă:
– Blânde porumbiţe, şi voi, turturele, şi voi, păsări ale cerului, veniţi toate de mă ajutaţi s-aleg lintea.
Bobul bun, ici, în ulcică,
Iar cel rău în guşulică…
Cenuşăreasa n-apucă să sfârşească bine vorba şi numai ce sosiră-n zbor două porumbiţe albe şi intrară pe fereastra din bucătărie. După aceea, se iviră două turturele şi apoi, într-un alai, veniră toate zburătoarele cerului, lovind uşurel din aripi. Şi se aşezară în jurul vetrei, facându-şi loc în cenuşă. Porumbiţele clătinară din capşor şi începură să ciuguleascăi: pic, pic, pic, pic. Apoi celelalte se luară după dânsele. Şi aşa se apucară toate de ciugulit până ce aleseră boabele bune şi umplură străchinile vârf cu ele. Nu trecuse decât jumătate de ceas şi păsărelele isprăviră de ales toată lintea, după care zburară din nou pe fereastră.
Fata îi duse mamei vitrege străchinile cu linte şi se bucură în gândul ei, crezând că, de data aceasta chiar că o vor lua şi pe ea la petrecere. Dar maştera se împotrivi şi acum:
– Degeaba te omori cu firea, că tot n-o să te iau cu noi! Nu vezi: n-ai nici straie frumoase şi nici să dansezi nu te pricepi. Ce, vrei să ne fie ruşine cu tine?
Apoi îi întoarse spatele şi plecă la petrecere împreună cu fetele ei cele fudule.
După ce rămase singură-singurică în toată casa, Cenuşăreasa se duse la mormântul mamei sale, se aşeză sub alun, şi grăi:
– Alunaş drag, alunaş,
Scutură-te, rogu-te-aş,
Şi mă-mbracă-n strai vrăjit
Numa-n aur şi argint.
Pasărea cea albă, care se afla în alun, îi aruncă de sus o rochie ţesută toată numai din aur şi din argint, şi-o pereche de conduri meşteriţi din mătase.
Cenuşăreasa se îmbrăcă-n grabă şi se duse la petrecere. Maştera şi fetele acesteia o văzură, dar n-o recunoscură. Îşi spuseră că fata aceea era, pesemne, vreo domniţă de pe alte meleaguri, atât era de frumoasă, în rochia ei ţesută din fire de aur şi de argint. La Cenuşăreasa nu se gândiră nicio clipă, ştiind c-o lăsaseră acasă, lângă vatră, să aleagă lintea din cenuşă.
Feciorul împăratului însă, de cum o zări pe fată, îi ieşi înainte, o prinse de braţ şi-o pofti la dans. Şi nici că mai vru să danseze cu vreo altă fată! Dansară ei împreună cât dansară, dar când se apropiară zorile, fata vru să se ducă acasă.
– Merg şi eu cu tine, că vreau să-ţi ţin de urât pe drum, îi zise feciorul împăratului.
De fapt, el dorea să afle cât mai degrabă a cui era mândreţea aceasta de fată. Cenuşăreasa însă îi scăpă printre degete, şi ajungând acasă tot într-o fugă, se ascunse degrabă-n porumbar.
A doua zi, petrecerea se porni din nou la palatul împărătesc şi după ce maştea şi surorile ei vitrege plecaseră într-acolo, Cenuşăreasa se grăbi să se ducă la alun, şi-i zise:
– Alunaş drag, alunaş,
Scutură-te, rogu-te-aş,
Şi mă-mbracă-n strai vrăjit
Numa-n aur şi argint.
Atunci păsărica îi aruncă din copac o rochie şi mai frumoasă decât cea din ajun. Şi când veni fata la petrecere, îmbracată-n mândreţea aceea de rochie, se minunară toţi de frumuseţea ei nemaiîntâlnită.
Pasămite, feciorul de împărat stătuse ca pe ghimpi, aşteptând-o să vină, pentru că atunci când o văzu apărând, parcă i se luă o greutate de pe inimă. Îi ieşi în întâmpinare şi o pofti de îndată la dans. Şi tot ţinând-o de mână, parcă să n-o piardă, dansă tot timpul numai cu dânsa.
Când se lăsară negurii nopţii, fata vru din nou să-şi piardă urma, dar tânărul se furişă după ea, ca să vadă unde se duce. Vezi însă că fata făcu ce făcu şi scăpă, strecurându-se în gradina din dosul casei, unde crescuse de ani şi ani un păr mare şi frumos, încărcat cu pere minunate.
Fata se căţără printre crengi, sprintenă ca o veveriţă, iar feciorul de împărat îi pierdu numaidecât urma.
Când maştera şi surorile vitrege se reîntoarseră acasă şi intrară-n bucătărie, o găsiră pe Cenuşăreasa lângă vatră, stând în cenuşă, ca întotdeauna.
A treia zi, Cenuşăreasa aşteptă până ce plecară maştera şi surorile ei vitrege la bal, se duse iar la mormântul mamei sale, şi-i grăi pomului:
– Alunaş drag, alunaş,
Scutură-te, rogu-te-aş,
Şi mă-mbracă-n strai vrăjit
Numa-n aur şi argint.
De asta data, pasărea îi aruncă o rochie atât de frumoasă şi de strălucitoare, cum nu se mai pomenise pe lume, iar condurii erau cu totul numai din fir de aur. Când se înfăţişă la petrecere îmbracată astfel, oaspeţii rămaseră uimiţi de frumuseţea ei nepământeană, iar feciorul de împărat dansă numai cu ea.
Când se iviră zorile, Cenuşăreasa dădu să plece din nou pe nesimţite, dar feciorul de împărat se luă numaidecât după dânsa. Dar se întâmplă ca fata să se strecoare cu atâta dibăcie, că tânărul crai îi pierdu urma şi de astă dată.
Acum însă, craiul pusese la cale un vicleşug: poruncise să se ungă din vreme treptele cu smoală. Şi când Cenuşăreasa coborî în goană câteva trepte, condurul din piciorul stâng îi rămase lipit pe trepte. Feciorul de împărat ridică condurul cel mic şi drăgălaş şi spuse:
– Numai fata pe-al cărei picior se va potrivi condurul acesta îmi va fi nevastă. De nicio alta în afara ei n-am trebuinţă!
Când auziră de vorbele craiului, cele două fete ale maşterei se bucurară grozav, căci şi ele aveau piciorul micuţ. Iar când prinţul ajunse şi la casa lor, cea mai mare dintre surori se duse cu pantoful în iatac şi dădu să-l încalţe.
Da’ încalţă-l, dacă poti! Degetul cel mare nu încăpea defel, că tare mic era condurul! Când văzu asta maştera, se întunecă la faţă, şi-i spuse:
– Ce mai aştepţi? Taie-ţi degetul de la picior. În curând vei fi împărăteasă şi n-ai să mai fi nevoită să umbli pe jos!
Fata nu mai stătu mult pe gânduri, îşi reteză degetul cel mic, şi cu chiu cu vai încălţă condurul. Apoi abia putând să-şi stăpânească durerea, se înfăţişă tânărului crai. Acesta o urcă pe cal, lângă dânsul, şi porni cu ea către palat, socotind-o aleasa inimii lui.
Numai că drumul de înapoiere trecea pe dinaintea mormântului mamei Cenuşăresei, şi când trecură pe acolo, le auziră pe cele două porumbiţe strigând dintre ramurile alunului:
– Vai, conduru-i tare mic:
Parcă-n cleşte, aşa o strânge!
Şi-năuntru-i numai sânge,
Că tot curge pic cu pic …
Nu-i mireasa-adevărată!
Ea-i pe-aproape şi te-aşteaptă…
Atunci feciorul de împărat privi cu luare-aminte piciorul fetei şi văzu că sângele curgea din el fără contenire. Aşa că întoarse calul şi duse fata acasă. Apoi, le porunci părinţilor să încerce şi cealaltă fată condurul.
A doua soră se duse şi ea în iatac, dar când dădu să-ncerce condurul, ce să vezi! Vârful piciorului i se potrivea ca turnat, dar călcâiul era prea mare şi rămânea pe afară, oricât s-ar fi străduit ea să încalţe condurul. Când văzu maştera una ca asta, se îngălbeni de ciudă, dar îi spuse de îndată fetei:
– Ce te mai căzneşti degeaba? Nu vezi că nu-i chip să-l încalţi? Taie-ţi călcâiul şi gata! Ai să fii în curând împărăteasă şi n-ai să mai fi nevoită să umbli pe jos!
Fata îşi tăie din călcâi şi, cu chiu cu vai, abia de putu să încalţe condurul. Apoi, stapânindu-şi cu greu durerea, se înfătişă înaintea fiului de împărat. Acesta o urcă pe cal, lângă el, şi plecă cu ea spre casă. Dar când trecură prin dreptul alunului, porumbiţele prinseră din nou a vorbi:
– Vai, conduru-i tare mic:
Parcă-n cleşte, aşa o strânge!
Şi-năuntru-i numai sânge,
Că tot curge pic cu pic …
Nu-i mireasa-adevărată!
Ea-i pe-aproape şi te-aşteaptă…
Feciorul de crai se uită cu luare aminte la piciorul fetei şi observă cum curgea sângele din el, de-i umpluse ciorapul alb, până sus.
Întoarse calul şi, ducând-o pe mireasa cea mincinoasă acasă, o lăsă plocon părinţilor ei, spunând:
– Nici aceasta nu-i cea adevărată! grăi el, cu mânie-n glas. Mai aveţi cumva şi o altă fată pe care nu vă înduraţi s-o daţi de lângă voi?
– Nu, nu mai avem alta! răspunse tatăl fetelor. Da, cum să spun… De la nevasta dintâi mai am una, o biată Cenuşăreasă, dar nu poate fi ea mireasa!
Feciorul de împărat ceru să-i fie adusă înainte, dar maştera sări cu gura, de parcă ar fi fost muşcată de un şarpe:
– Nu, nu se poate, înălţimea ta, că e prea sărăcăcios îmbrăcată! Nu se cuvine să se arate-n lume în halul în care este!
Dar tânărul crai stărui s-o vadă până când maştera nu mai avu încotro şi trebui s-o cheme. Fata se aşeză pe un scăunel, scoase din picior papucul de lemn ce tragea câteva ocale şi încălţă condurul, care-i veni ca turnat. Şi când se ridică fata şi tânărul crai îi privi chipul, o recunoscu pe dată că doar ea fusese domniţa cu care el dansase întruna. Aşa că le spuse prinţilor:
– Aceasta este mireasa cea adevarată!
Maştera şi cele două fiice ale ei încremeniră de spaimă auzindu-l ce zice şi ciuda le învenină într-atât că se traseră la faţă şi se făcură galbene ca şofranul. Feciorul de împărat o luă pe Cenuşăreasa pe cal, lângă el, şi porni cu ea către palat. Când trecură prin dreptul alunului, cele doua porumbiţe albe ca neaua, prinseră a ciripi:
– Vai, conduru-i tare mic:
Dar de strâns, defel n-o strânge,
Şi-năuntru nu e sânge
Că n-a curs măcar un pic!
Ea-i mireasa-adevarată,
Mult dorită şi visată!
După ce strigară vorbele astea, îşi luară amândouă zborul şi, rotindu-se în aer, se aşezară uşurel pe umerii fetei: una la dreapta, alta la stânga. Şi au rămas aşa, pe umerii Cenuşăresei, tot timpul cât s-a ţinut nunta împărătească.
ESTE FOARTE LUNGA , EU TREBUIE SA-I FAC REZUMAT . DATI-MI VOI , VA ROG, REZUMATUL GATA FACUT.*
cele doua fete mincinoase au ramas cu degetul mare si cu calciiul taiate
ce amuzant
ha ha ha
e forte frumoasa
E super povestea…….