Bambi (II), de Felix Salten

0
 
Acum, la începutul verii, copacii stăteau liniştiţi sub cerul albastru, îşi întindeau braţele şi luau în primire puterea mereu izvorândă a soarelui. În tufişurile din desiş florile îşi desfăceau cupele albe, roşii sau galbene. Pe câte o crenguţă se întrezăreau deja mugurii fructelor, aşezaţi în vârf, plăpânzi, dar tari şi hotărâţi, arătând ca nişte pumni mici şi încordaţi. Pământul era acoperit de covorul multicolor al celor mai felurite flori, steluţe ce licăreau pline de voioşie. Peste toate domnea mirosul frunzişului proaspăt, al florilor, al brazdei umede şi al lemnului verde. Când se lumina de ziuă şi când soarele apunea, întreaga pădure răsuna de mii de voci, iar de dimineaţa până seara se auzea zumzetul albinelor şi zbârnâitul viespilor, dar şi bornăitul bondarilor care rupeau tăcerea înmiresmată.

Acestea erau deci zilele în care Bambi îşi petrecu prima parte a copilăriei.
Mergea în spatele mamei lui pe cărarea îngustă care trecea chiar prin mijlocul tufişurilor. Ce plăcut era să umbli pe aici! Frunzişul des îţi mângâia blând spatele dându-se încetişor la o parte. Drumul părea să fie închis cu zeci de stavile, dar, cu toate astea, puteai înainta cu uşurinţă. Peste tot existau astfel de străduţe care străbăteau întreaga pădure în lung şi-n lat. Mama le cunoştea pe toate, iar când Bambi se oprea uneori în faţa unor tufişuri ca în faţa unui zid de netrecut, ea găsea întotdeauna, fără să caute mult sau să se poticnească, drumul cel bun.

Bambi întreba. Îi făcea plăcere s-o întrebe pe mama. Mereu îi punea câte o întrebare şi asculta atent răspunsurile ei. Era cel mai frumos lucru pentru el. Nici nu se mira de faptul că prin cap îi treceau continuu întrebări peste întrebări fără să se gândească prea mult. Era ceva firesc pentru el şi se simţea grozav. Grozave i se păreau şi clipele în care aştepta curios să vina răspunsul. Indiferent care era acesta, el era întotdeauna mulţumit. Uneori nu înţelegea răspunsul, dar nici asta nu-i displăcea, fiindcă atunci putea continua cu întrebările, daca dorea. Alteori nu mai căuta alte întrebări, ci era preocupat să-şi închipuie singur ce pot însemna răspunsurile date de mama. Uneori simţea destul de clar că mama nu-i dădea răspunsuri complete, că intenţionat nu-i spunea tot ce ştia. Iar asta era şi mai frumos. Căci îi rămânea o curiozitate deosebită, o bănuială care-l străfulgera misterioasă şi liniştitoare, o aşteptare la care simţea concomitent frică şi veselie, şi asta îl făcea să tacă. Iată-l întrebând din nou:
– Cui aparţine această stradă, mamă?
– Nouă, răspunse mama.
– Adică ţie şi mie? continuă el.
-Da.
– Noua amândurora?
– Nu, zise mama, nouă căprioarelor…
– Ce sunt acelea căprioare? spuse Bambi şi râse. Mama se uită la el şi râse şi ea.
– Tu eşti o căprioară, şi eu sunt o căprioară. Asta înseamnă căprioară. înţelegi acum?

Bambi sări în sus de râs.
– Da, înţeleg asta. Eu sunt o căprioara mică, iar tu, una mare. Nu-i aşa?
Mama îl aprobă.
– Acum ai înţeles.
Bambi deveni din nou serios.
– Mai există şi alte căprioare în afară de tine şi de mine?
– Bineînţeles, zise mama. Multe.
– Unde sunt ele? strigă Bambi.
– Aici, peste tot.
– Dar… eu nu le văd.
– O să le vezi.
– Când?
Bambi se opri plin de curiozitate.
– În curând.

Mama continuă să păşească încet mai departe.
Bambi o urma. Tăcea, fiindcă se gândea intens la ce poate oare să însemne „în curând". Ajunse la concluzia că „în curând" nu înseamnă precis „imediat". Dar încă nu era sigur când acest „în curând" va înceta să mai fie „în curând" şi când va începe să devină „peste mult timp". Dintr-odată întrebă:
– Cine a construit această stradă?
– Noi, explică mama. Bambi se prefăcu mirat.
– Noi? Tu şi eu?
– Ei, noi… noi căprioarele, răspunse mama.
– Care? voi Bambi să ştie.
– Noi toate, îi dădu mama răspunsul.

Îşi continuară drumul. Bambi era vesel şi avea chef să se abată de la drum, dar se ţinu totuşi cuminte în urma mamei. În faţa lor se auzi un foşnet, aproape de sol. Cu o mişcare bruscă trecuse pe lângă ei ceva care însă nu se putea vedea din cauza ferigilor şi a arbuştilor. O voce subţire şuieră plină de durere, apoi se făcu linişte. Doar frunzele şi iarba mai trădau, prin mişcarea lor, că trecuse cineva pe acolo. Un dihor vânase un şoarece. Acuma îşi făcu apariţia, se aplecă într-o parte şi se pregătea să savureze prada.

– Ce a fost asta? întrebă Bambi agitat.
– Nimic, îl linişti mama.    
– Dar… tremură Bambi, dar… am văzut doară.
– Ei da, spuse mama, nu te speria. Dihorul a omorât şoarecele.
Însă Bambi era foarte speriat. O teamă nemaicunoscută îi cuprinse inima. Dură mult până putu să vorbească din nou, după care întrebă:
– De ce a omorât şoarecele?
– Fiindcă… Mama ezită… să mergem mai repede, insistă ea, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva şi ar fi uitat de întrebarea pusă.

O luă înainte cu un salt. Bambi ţopăi şi el în urma ei. Trecu o pauză lungă; păşeau iarăşi liniştiţi pe drumul lor. În cele din urmă Bambi întrebă neliniştit:
– Noi o să mâncăm vreodată un şoarece?
– Nu, îi replică mama.
– Niciodată? întreba Bambi.
– Niciodată, sosi răspunsul.
– De ce nu? întrebă Bambi uşurat.
– Fiindcă noi nu omoram pe nimeni, fu răspunsul simplu al mamei.

Bambi se înveseli din nou.
Dinspre un tânăr frasin, care se găsea în calea lor, răzbătu un ţipăt strident. Mama îşi văzu de drum fără să ia în seamă acest ţipăt. Însă Bambi se opri curios. Două gaiţe se certau sus pe crengi din cauza unui cuib pe care îl jefuiseră.
– Vezi-ţi de drumul tău, ticăloaso! strigă una din ele.
– Nu te burzului aşa, nebuno, răspunse cealaltă, nu mi-e frică de tine.
Prima zbieră:
– Cautâ-ţi cuiburile singură, hoaţo! Am să-ţi crap capul. Era supărată nevoie mare.
– Ce neruşinare, ţipă ea, aşa o neruşinare! Cealaltă gaiţă îl observase pe Bambi, coborî câteva crengi şi se răsti la el:
– Ce te hlizeşti aşa, ştrengarule? Pleacă de-aici! Intimidat, Bambi o luă la goană, o ajunse pe mamă,
după care o urmă cu capul plecat, speriat, crezând că nu-i observase scurta dispariţie. După o clipă întrebă:
– Mamă… ce înseamnă neruşinare? Mama îi spuse:
– Nu ştiu.
Bambi se gândi puţin, după care începu din nou:
– Mamă, de ce vorbeau aşa de urât una cu alta?
– Se certau din cauza mâncării, îi răspunse mama.
– O să ne certăm şi noi vreodată pentru mâncare? întrebă Bambi.
– Nu, îi spuse mama.
– De ce nu?
– Este destulă pentru toţi. Bambi mai voia să ştie ceva.
– Mamă…?    
– Ce este?
– O să ne certăm şi noi vreodată?
– Nu, copilul meu, îi spuse mama, la noi nu există aşa ceva.

Îşi continuară drumul. Dintr-odatâ se lumină totul în faţa lor, o lumină strălucitoare. Întortocheala verde a tufelor se terminase, iar poteca, de asemenea. Doar câţiva paşi, şi treceau în locul luminat şi liber care se întindea în faţa lor. Bambi voi să facă un salt într-acolo, dar mama se opri.
– Ce-i asta? strigă el nerăbdător şi deja fascinat.
– Câmpia, răspunse mama.
– Ce e aia câmpie? insistă Bambi. Mama îi reteză vorba.
– Asta o să vezi tu singur. Devenise serioasă şi atentă. Stătea nemişcată, cu capul ridicat, îşi ciulea urechile meticulos, verifica adierile vântului trăgând adânc aer în piept şi arăta foarte severă. E bine, spuse în cele din urmă, putem ieşi.

Bambi o luă la goană, dar ea îi bară de îndată calea.
– O să aştepţi până te chem.
Imediat Bambi se conformă şi rămase pe loc.
– Aşa e bine, îl lăudă mama. Şi acuma fii atent la ce am să-ţi spun.
Bambi asculta la vorbele agitate ale mamei şi deveni din ce în ce mai încordat.
– Nu e atât de simplu să mergi pe câmpie, continua mama, e un lucru dificil şi periculos. Nu întreba de ce. O să-ţi dai tu seama mai târziu. Şi acuma, urmăreşte-mă cu atenţie. Vrei?
– Da, promise Bambi.
– Ei bine, o să ies singură acuma, pentru început. Stai aici şi aşteaptă. Uită-te necontenit la mine, nu mă scăpa din ochi. Dacă vezi că fug înapoi, atunci faci cale-ntoarsă şi alergi cât poţi de repede. O să te ajung eu din urmă. Tăcu, părea căzută pe gânduri şi continua apoi cu voce pătrunzătoare: În orice caz fugi, cât de repede poţi. Fugi… chiar dacă s-ar întâmpla ceva… chiar dacă vezi că… că mă prăbuşesc la pământ… nu lua în seamă, mă înţelegi?… Orice ai vedea sau auzi… fugi de aici cât de repede poţi… !Îmi promiţi asta?
– Da, zise Bambi încet.
– Dar, dacă te chem, continuă mama, poţi veni. Afară, pe câmpie, ai voie să te joci. E frumos afară şi o să-ţi placă. Dar… trebuie să-mi promiţi şi asta… la primul meu strigăt, trebuie să fii alături de mine. Neapărat. Auzi?
– Da, spuse Bambi şi mai încet. Mama vorbea atât de serios.
– Acolo afară… continuă ea, dacă te strig… n-ai voie să te mai uiţi în stânga şi în dreapta sau să pui întrebări, ci să mă urmezi ca vântul de repede, bagă asta la cap. Fără să te mai gândeşti, fără a şovăi… imediat, din clipa în care am început să alerg, va trebui s-o iei şi tu din loc şi nu te opreşti până nu ajungi în desiş. O să uiţi asta?
– Nu, spuse Bambi neliniştit.
– O să pornesc acum, îi replică mama, care părea ceva mai liniştită.

Ea ieşi în poiană. Bambi, care n-o scăpa din ochi, vedea cum mama lui înainta încet, cu paşi înalţi. Plin de aşteptare, de teamă şi curiozitate, stătea aici. Vedea cum mama îşi ciulea urechile în toate părţile, o vedea tresărind şi tresări şi el, pregătit să sară înapoi în desiş. După asta mama se linişti din nou, iar după un minut, deveni veselă. Îşi aplecă gâtul, îl întinse înainte, privi înveselită spre locul unde se afla Bambi şi strigă:
– Haide!

Bambi sări afară. Îl cuprinse o bucurie imensă, atât de puternică, încât uită numaidecât de teamă; în desiş văzuse doar vârfurile verzi ale copacilor şi pe alocuri, deasupra lor, pete albastre răzleţe. Acuma vedea întregul azur al cerului, înalt şi depărtat, şi asta îl fericea fără să ştie de ce. Din pădure cunoştea doar razele răzleţe şi largi ale soarelui sau fragmentele de lumină ce jucau printre crengi. Acum stătea dintr-odată în puterea fierbinte şi orbitoare, a cărei revărsare necontenită îl pătrundea, stătea în mijlocul binecuvântării dogoritoare care îi închidea ochii şi îi deschidea inima.
Bambi era uluit; îşi ieşise din fire, era pur şi simplu înnebunit. Sări în sus, neajutorat, de trei, patru, cinci ori pe locul în care stătea. Nici nu putea altcumva; trebuia. Îl trăgea inima să sară în sus. Mădularele lui tinere se încordau cu putere; respira adânc şi uşor şi sorbea prin respiraţie, sorbea odată cu aroma poienii atât de multă veselie exuberantă, încât trebuia să sară. Bambi era un copil. Dacă ar fi fost un pui de om, ar fi chiuit. Dar el era o căprioară tânără, iar căprioarele nu pot chiui, cel puţin nu în felul în care o fac puii de oameni. Deci chiuia în felul lui. Cu picioarele, cu întregul corp, care se răsuci în aer. Mama lui stătea alături şi se bucura. Vedea că Bambi era înnebunit de bucurie. Se uita la el, cum se arunca în sus, cum cădea neajutorat în acelaşi loc, cum se holba nedumerit şi fascinat şi se arunca în clipa următoare din nou în sus, iară şi iară. Înţelegea că Bambi cunoştea doar căile înguste ale pădurii şi că în scurtele zile ale existenţei sale fusese obişnuit doar cu strâmtoarea desişului, şi din această cauză nu se mişca din locul acela, căci nu înţelegea încă să alerge liber pe câmpia deschisă. Ea se sprijini pe picioarele din faţă, se lăsă în jos şi se întinse, îi râse în faţă lui Bambi timp de o secundă, după care o zbughi de acolo desenând cercuri tot mai mari prin iarba care fremăta în juru-i.

Bambi se sperie şi rămase neclintit. Era oare semnul că trebuie să alerge spre pădure? Să nu-ţi pese de mine, îi spusese mama, indiferent ce vezi sau auzi; doar fugi, fugi cât de repede poţi! Vru să se întoarcă şi să o ia la fugă, după cum era ordinul. Dar dintr-odată mama se apropie în galop, într-un freamăt minunat, se opri la doi paşi de el, se întinse lăsându-se în jos pe picioarele din faţă, râse şi îi strigă:
– Haide, prinde-mă!
Şi iute ca vântul o luă la goană. Bambi era uluit. Ce să însemne asta? Ce se întâmplase cu mama dintr-odată?
Dar iat-o venind din nou, ameţitor de repede, îl împinse cu nasul într-o parte şi spuse grăbită:
– Hai odată, prinde-mă!
Şi dispăru din nou.

Bambi se luă după ea. Câţiva paşi. Dar în curând paşii deveniră uşoare salturi. Parcă îl purta ceva, parcă zbura; ceva îl purta de la sine. Era spaţiu sub paşii lui, in săriturile lui, spaţiu, spaţiu. Bambi nu-şi mai încăpea in piele. Iarba îi foşnea în urechi. Era nemaipomenit de moale şi fină ca mătasea, aşa o simţea în calea lui. Alerga, schimbând direcţia, se întorcea descriind un cerc şi o lua din nou la goană. Mama se oprea o clipă, inspira şi se dădea la o parte tocmai când Bambi credea că o ajunsese. Dintr-odată însă, nu mai putu. Se opri, se îndreptă cu sărituri uşoare spre mama lui şi se uită la ea radiind de fericire, după care porniră binedispuşi unul lângă celălalt. De când era aici, afară, Bambi nu văzuse cerul, soarele şi întinsul acela verde decât cu corpul, se uitase la cer cu o privire orbita şi ameţită, simţise mai mult o căldură plăcută a soarelui pe spate. Abia acum savura cu ochii, ochi care la fiecare pas surprindeau noi şi noi splendori, măreţia câmpului. Aici nu se vedea pământul ca în pădure. Aici firele se înghesuiau pe fiecare palmă de pământ, fie ea cât de mică, aici ele se lipeau unul de altul şi răsăreau într-o bogată măreţie. Sub fiecare pas se îndoiau lin la o parte după care îşi ridicau din nou capetele ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Întreaga suprafaţă, întinsă şi verde, era acoperită cu margarete albe, cu capetele pline, violacee şi roşiatice ale trifoiului înflorit şi cu măciuliile aurii ale păpădiei care se ridicau în sus.
– Uite, mamă, strigă Bambi, o floare care zboară.
– Nu-i o floare, îi zise mama, e un fluture. Fascinat, Bambi se uită după fluture, care se desprinsese foarte lin de pe un fir şi plutea într-un zbor ameţitor. Bambi vedea acum că mulţi dintre aceşti fluturi zburau peste câmpie, păreau grăbiţi, dar totuşi înceţi, se ridicau în sus, după care coborau, într-un joc care îi acapara întreaga atenţie; într-adevăr, lăsau impresia unor flori mişcătoare şi vesele care nu mai rezistaseră să stea liniştite pe tulpina lor şi ieşiseră să danseze un pic. Sau poate erau flori, care veneau din soare şi nu aveau încă loc, ci se aflau în căutare, dispăreau de parcă şi-ar fi găsit ceva, ca apoi să răsară din nou, la început un pic, apoi tot mai sus, căutând febril mai departe fiindcă locurile cele mai bune erau deja ocupate. Bambi se uita după toţi fluturii.
Şi-ar fi dorit atât de mult să vadă unul dintre ei mai de aproape, să-l studieze mai amănunţit, dar nu reuşea. Se strecurau necontenit unul pe lângă altul, încât îl ameţiră. Dar ce bucurie când se uită din nou la pământul din faţa lui; mii de fiinţe se precipitau chiar sub paşii săi. Domnea un du-te-vino, un tumult continuu care apărea pentru a dispărea în secunda următoare în străfundurile verzi din care răsărise.
– Ce-i asta, mamă? întrebă el.
– Aceştia sunt cei mici, răspunse mama.
– Uite numai, strigă Bambi, o bucată de iarbă care sare. Măi să fie… ce sus sare!
– Aia nu e iarbă, explică mama, e un căluşar.
– De ce sare aşa? întrebă Bambi.
– Fiindcă am apărut noi aici, răspunse mama, îi e frică.
– O! exclamă Bambi întorcându-se spre căluşarul care stătea în mijlocul farfuriei albe a unei margarete. O, zise el politicos. Nu trebuie să vă fie teamă, precis nu vă facem nimic.
– Nu mi-e frică, răspunse căluşarul cu o voce zornăită. M-am speriat doar în primul moment, fiindcă tocmai vorbeam cu soţia mea.
– Scuzaţi, vă rog, spuse Bambi modest. V-am deranjat.
– Nu face nimic, zornăi căluşarul. Fiindcă sunteţi dumneavoastră, nu face nimic. Dar nu se ştie niciodată cine vine, şi de aceea trebuie să fiu prevăzător.
– De fapt, eu sunt astăzi pentru prima oară în viaţa mea pe câmpie, îi povesti Bambi căluşarului. Mama mi-a…
Căluşarul stătea încruntat cu capul aplecat în faţă, cu o faţă serioasă şi mârâi:
– Asta nu mă interesează. N-am timp să pălăvrăgesc cu dumneavoastră, trebuie s-o caut pe soţia mea. Hop!
Şi dispăru.

Bambi fugi la mama lui.
– Ştii, mamă… am vorbit cu el!
– Cu cine? întrebă mama.
– Cu căluşarul, povesti Bambi, am vorbit cu el. A fost atât de prietenos cu mine. Îmi place atât de mult. E de un verde minunat, şi la capăt este atât de transparent, cum nici o frunză nu poate fi, nici măcar cea mai fină.
– Acelea sunt aripile.
– Chiar? continuă Bambi. Şi are o înfăţişare atât de serioasă, plină de îngândurare. Dar, cu toate astea, a fost prietenos cu mine. Şi cum poate sări! Trebuie să fie extraordinar de greu. Hop! zice el şi sare atât de sus, încât nu-l mai poţi vedea.

Îşi continuam drumul. Conversaţia cu căluşarul îl făcuse pe Bambi să fie agitat şi puţin obosit, ţinând cont şi de faptul că totuşi era prima oară când vorbea cu cineva străin. Îi era foame, şi se lipi strâns de mama lui pentru a bea puţin lapte.

Şi, cum stătea apoi liniştit, visând pentru o clipă, în dulcea beţie care-l cuprindea de fiecare dată după ce-şi potolea foamea, observă în multitudinea dezordonată a firelor de iarbă o floare luminoasă care se mişca. Bambi se uită mai atent. Nu, nu era o floare, ci un fluture. Bambi se furişă mai aproape. Fluturele se oprise pe un fir de iarbă şi îşi mişca încet aripiie.
– Vă rog, nu vă mişcaţi de acolo! i se adresă Bambi.
– De ce să stau nemişcat? Doar sunt fluture, răspunse acesta mirat.
– Vă rog frumos, rămâneţi doar pentru o clipă, se rugă Bambi, mi-am dorit de mult să vă pot vedea din apropiere. Fiţi amabil.
– Fie, zise fluturele, dar n-o să stau mult. Bambi se postă în faţa lui.
– Cât de frumos sunteţi, strigă el entuziasmat, minunat de frumos! Ca o floare!
– Ce? Fluturele dădea din aripi. Ca o floare? Păi, în cercurile mele domneşte părerea unanimă că noi suntem mai frumoşi ca florile.
Bambi era derutat.
– Bineînţeles, se bâlbâi el, mult mai frumoşi… scuzaţi-mă… am vrut doar să spun…
– Nu mă prea interesează ce aţi vrut să spuneţi, îi replică fluturele.
Îşi îndoi plin de afectare trunchiul îngust şi îşi întinse cochet tentaculele fine. Bambi îl privea fermecat.
– Cât de graţios sunteţi, spuse el, cât de fin şi de graţios! Şi aripile astea albe, ce podoaba!
Fluturele îşi depărta aripile, după care le ridică în sus, astfel încât, uitându-te la ele, aveai impresia că sunt pânze de corăbii.
– O, exclamă Bambi, acum înţeleg că sunteţi mai frumos ca florile. Şi, în afară de asta, dumneavoastră puteţi zbura, ceea ce florile nu pot. Nu pot zbura din cauză că au rădăcini; ăsta este motivul.
Fluturele se ridică.
– Destul, zise el. Acum plec!
Se ridică atât de uşor, că-ţi venea greu să observi sau să pricepi ceva. Aripile lui albe se mişcau lin, pline de graţie; şi iată-l plutind deja în aerul însorit.
– Doar de dragul dumneavoastră am rămas atât de mult, zise el mişcându-se în sus şi în jos în faţa lui Bambi, dar acum o să-mi iau zborul.
Asta era câmpia.

 

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?