N-am avut necaz pe el, dar nici dreptate n-am avut.
Profesorul îl pusese lângă mine. Eu scriam la caligrafie. Coretti mă împinse cu cotul, mai să scriu o literă pocită şi să şi pătez cu cerneală istorisirea lunară: Sânge Romaniol, pe care trebuia să o copiez în locul Zidăraşului bolnav.
Mă supărai şi-l certai. Coretti îmi răspunse râzând:
— N-am făcut înadins!Ar fi trebuit să-l cred, fiindcă îl ştiu cât e de bun, dar nu-mi veni la socoteală, că a râs şi mă gândii:
„Acum fiindcă a luat premiu, s-a mândrit!”
Puţin după aceea, ca să mă răzbun, îl împinsei şi eu aşa de tare încât îşi strică foaia pe care scria.
Atunci, mâniat şi aprinzându-se la faţă, îmi zise:
— Tu nu poţi tăgădui că n-ai făcut cu dinadinsul!
Şi ridică mâna ca să dea în mine. Profesorul îl văzu, el se astâmpără, dar spuse:
— Te aştept la ieşire!
Mie nu-mi veni bine; îmi trecuse necazul şi-mi păru rău. Coretti nu făcuse dinadins, o ştiam foarte bine.
Îmi adusei aminte, când îl văzusem la el acasă, cum muncea, cum îngrijea de mama sa bolnavă; şi apoi ce mult îl sărbătorisem la mine, acasă, şi ce mult plăcuse el, tatii. Ce n-aş fi dat să nu fi rostit cuvinte supărătoare, să nu-i fi făcut mojicia aceea.
Mă gândeam la povaţa ce mi-ar fi dat tata:
„N-ai avut dreptate! Nu! Cere-i iertare.”
Să-i cer iertare? Nu îndrăzneam: mi-era teamă să nu mă înjosesc.
Mă uitam pe sub ochi la Coretti şi îi vedeam flaneluţa descusută pe umeri; cărase pesemne multe lemne.
Simţeam că-l iubesc şi-mi ziceam:
„Haide, fii cu curaj dar vorba: „iartă-mă!” îmi sta în gât El se uita pieziş la mine din timp în timp, părea mai mult a fi mâhnit decât mâniat.”
Cu toate acestea mă uitam şi eu la el pieziş, ca să nu creadă că mi-e frică.
El îmi mai zise o dată:
-Te aştept afară.
Şi eu:
– Foarte bine!
Îmi aminteam însă ceea ce-mi spusese odinioară tata:
„De eşti vinovat, apără-te, dar nu bate! şi-mi ziceam în mine: o să mă apăr, dar n-o să-l bat. Eram nemulţumit, trist, nici nu auzeam ce spunea profesorul. În fine sună de ieşire.
Când rămăsei singur pe stradă, văzui pe Coretti că se ţinea după mine.
Mă oprii şi-l aşteptam cu linia în mână. El se apropie de mine, eu ridicai linia.
— Enrico, dragă! îmi zise el, surâzând şi apucându-mi linia cu mâna, să rămânem prieteni ca mai înainte.
Rămăsei o clipă înmărmurit; mi se păru că o mână mă împinge spre el şi căzui în braţele lui.
El mă sărută şi-mi zise:
— Să nu ne mai certăm niciodată, nu-i aşa, Enrico?
— Nu, niciodată! răspunsei.
Ne despărţirăm mulţumiţi. Dar când sosii acasă şi spusei tot tatălui meu, crezând că o să-i facă plăcere, el mă dojeni şi-mi spuse:
— Trebuia să întinzi tu, întâi mâna, căci vina era a ta! Şi apoi nu trebuia să ameninţi cu linia pe un tovarăş mai bun decât tine, pe fiul unui soldat!
Şi smulgându-mi linia din mână, o făcu bucăţi şi o zvârli.
imi place povestea la nebunie