Intr-un pod de casa, de Edmondo de Amicis

Ne duserăm ieri seară, cu mama şi cu soră-mea, Silvia, ca să dăm ceva rufe femeii sărace, recomandată în ziar. Eu luasem cu mine pachetul şi Silvia ţinea ziarul cu adresa şi iniţialele bietei femei.Ne-am suit până sub acoperişul unei case înalte şi am intrat într-o sală lungă şi îngustă, în care dădeau mai multe uşi.
Mama bătu la cea din urmă. O femeie încă tânără, dar foarte slabă, veni să ne deschidă. Mi se păru că o mai văzusem undeva, tot cu basmaua cea albastră pe cap.

— Dumneata eşti persoana din ziarul cutare? o întrebă mama.
— Da, doamnă, eu sunt!
— Ţi-am adus nişte rufe.
Femeia începu să ne mulţumeas-că imediat cu ochii plini de lacrimi.

Văzui într-un colţ al sălii un băieţel îngenuncheat dinaintea unui scaun, şi întors cu spatele spre noi; mi se păru că scrie şi adevărat că scria, ţinând hârtia pe scaun şi călimara pe jos.
— Cum putea el oare să scrie în acea întunecime? îmi ziceam în minte; când deodată recunoscui părul roşu şi hăinuţa de bumbac a lui Crossi, fiul precupeţei. Spusei aceasta la urechea mamei, în vreme ce femeia îşi aşeză rufele.
— Taci! îmi răspunse mama, de unde ştii că nu i-ar fi ruşine, văzând că miluiesc pe maică-sa? Nu-l striga!

Crossi, însă, se întoarse tocmai atunci spre noi; eu mă tulburai; el îmi zâmbi şi mama mă împinse spre el ca să-l sărut. Crossi se sculă şi mă luă de mână.
— Uite, doamnă, zise femeia, cum trăiesc aici cu băieţelul meu. Bărbatu-meu a plecat de şase ani în America şi eu, după alte nevoi, mai sunt şi bolnavă. Nu pot să văd de micul meu negoţ, ca să-mi câştig pâinea de toate zilele. Nu mi-a rămas nici măcar o măscioară pentru Pietro al meu, ca să aibă pe ce să-şi scrie temele, bietul băiat! Când aveam tejgheaua jos, la poartă, mai scria şi el pe ea, dar mi-a luat-o şi pe aceea. N-are nici măcar destulă lumină, ca să înveţe fără ca să-şi prăpădească ochii. Slavă Domnului, că pot să-l trimit la şcoală şi că primăria îi dă cărţi şi caiete. Bietul copil! Ce bine ar învăţa.

Mama îi dete tot ce avea în pungă, sărută pe băiat şi, când ieşirăm, îi curgeau lacrimile.
Avu dreptate să-mi zică:
— Vezi tu, copilul meu, ce de nevoi întâmpină bietul băiat, până să-şi înveţe lecţiile? Şi ţie, care te bucuri de toate înlesnirile, tot ţi-e grea cartea. Să ştii de la mine, Enrico că munca lui de o zi are mult mai mare preţ decât munca ta de un an. Aşa copii ar trebui să capete premiul I!