Camaradul meu, Coretti, de Edmondo de Amicis

32

Tata m-a iertat. Eu însă, tot aveam inima îndoită, şi mama, ca să mă facă să mai uit, mă trimise cu fiul cel mare al portarului, să mă plimb pe Corso (Bulevardul oraşului). Pe la jumătatea drumului, când treceam pe lângă un car cu lemne, ce stătea dinaintea unei prăvălii, auzii pe cineva strigându-mă pe nume; era Coretti, camaradul meu, acela cu flaneluţa cafenie şi cu căciuliţă de blană de pisică. Sărăcuţul, era asudat şi obosit de tot, căci ducea în spinare o sarcină de lemne. Un om ce se afla în car îi dădea lemnele rând pe rând. El le căra în prăvălia tatălui său şi le grămădea cu grabă într-un colţ.

— Ce faci Coretti, îl întrebai eu.
— Nu vezi? îmi răspunse el, întinzând mâinile ca să mai prindă alt rând de lemne, îmi repet lecţia!
Eu râsei. El, însă, vorbea serios şi, ţinând lemnele cu amândouă mâinile, începu să rostească umblând: Verbul variază după: persoană, număr, şi după timpul când se petrece lucrarea…, aşeză lemnele şi reîncepu: şi după modul cum se face lucrarea…, întorcându-se de la car cu un alt braţ de lemne: după persoana în care lucrarea este înfătişată.

Aceasta era lecţia noastră de gramatică pentru a doua zi.

— Ce să fac! îmi zise el, mă folosesc de timp. Ce vrei? Omul face cum poate! Tata a plecat cu rândaşul după o afacere. Mama e bolnavă. Trebuie să descarc eu lemnele şi totodată îmi repet gramatica. Ştii că e grea lectia de azi? Nu-mi intră în cap cu nici un chip! Apoi zise către omul cu carul:
— Tata a spus că o să se întoarcă pe la şapte, vino atunci să-ţi plătească! Carul porni. Haide! Nu vii puţin în prăvălie? îmi zise el. Intrai: era o odaie mare, plină cu lemne şi mănunchiuri de surcele; un cântar era aşezat deoparte.

— Crede-mă că am muncit zdravăn azi, adăugă Coretti, sunt silit să-mi învăţ lecţia pe apucate. Îmi scriam propoziţiile, când intră cineva, ca să cumpere lemne. M-am aşezat iar la scris; iată că vine carul. Am fost nevoit azi de dimineaţă, să merg de două ori la târgul de lemne, tocmai acolo, în piaţa Veneţiei. Nici nu-mi mai simt picioarele, şi vezi ce umflate îmi sunt mâinile? Ce m-aş face dacă ar trebui să desenez azi! Vorbind astfel, mătura frunzele uscate şi aşchiile care stăteau risipite pe podea.

— Ia spune-mi, Coretti, unde îţi înveţi lecţiile? îl întrebai. Negreşit că nu aici, răspunse el, vino de vezi. Mă duse într-o odăiţă din dosul prăvăliei, care serveşte totdeodată de bucătărie şi de sufragerie, cu o măsuţă într-un colţ, pe care erau aşezate: cărţile, caietele şi lucrarea începută.
— Uite, zise el, rămăsesem, la răspunsul al doilea: din piele se fac încălţăminte, cingători, chingi… am să adaug: geamantane, sipete. Luă condeiul în mână şi scrie mai departe cu frumoasa lui caligrafie.
-E cineva aici? se auzi strigând din prăvălie. Era o femeie, care venea să cumpere surcele.
— Îndată! răspunse Coretti, sărind de pe scaun; apoi cântări mănunchiurile, luă paralele, alergă la registru, ca să înscrie vânzarea şi se întoarse la lucrarea lui zicând:
-Ia să vedem dacă voi putea să sfârşesc periodul! şi începu să scrie: saci de călătorie, raniţe pentru soldaţi!
— Aoleo! Cafeaua dă în foc! strigă el deodată şi alergă la vatră, să tragă ibricul la o parte.
— E cafeaua mamei, îmi zise el, am fost silit să învăţ cum se face… Aşteaptă-mă puţin să i-o duc! Ba vino şi tu; mamei i-ar părea bine să te vadă. E în pat de şapte zile, biata mamă!
— Arşi! Tot mereu mă ard la deget cu ibricul ăsta! Ce să mai adaug după raniţele soldaţilor?… Trebuie să mai găsesc ceva şi nu-mi vine deloc în minte.

— Hai la mama! Deschise o uşă şi intrarăm într-o odaie tot aşa de mică. Mama lui Coretti era culcată într-un pat mare şi legată cu un tulpan la cap.
— Ţi-am adus cafeaua, mamă! zise Coretti, dându-i ceaşca. Băiatul ăsta e un camarad de-al meu.
— Bine, domnişorule, zise buna femeie, bravo, drăguţule! Vii să cercetezi pe bolnavi, nu-i aşa?
În vremea aceea, Coretti aşeza pernele de la spatele ma-mei sale, trăgea plapuma, aţâţa focul, gonea pisica de pe dulap.
— Îţi mai trebuie ceva mamă? întrebă el, luându-i ceaşca goală.
— Ai luat două linguri de sirop? Când s-o isprăvi, dau e fugă până la spiţerie. Lemnele sunt descărcate. Pe la patru o să pun carnea la foc, după cum m-ai învăţat dumneata, şi când o trece pe aici femeia cu unt, o să-i dau patruzeci de lire. Nu te îngriji, mamă, totul merge strună.
— Îţi mulţumesc, Coretti, răspunse femeia, dragul mamei la toate se gândeşte!

Biata bolnavă îmi dete o bucăţică de zahăr. După aceea, Coretti îmi arată o mică poză; era portretul tatălui său în uniformă militărească; avea pe piept medalia Virtutea militară câştigată la 1866 în regimentul prinţului Umbert.
Seamănă la chip cu fiul său, are ochi tot aşa de vii, zâmbetul tot aşa de vesel.

Ne întoarserăm în bucătărie.
— Am mai găsit ceva, zise Coretti, şi adăugase pe caiet: se fac hamuri de cal.
— O să fac diseară ce mi-o mai rămâne din lecţii, căci am de gând să mă culc târziu. Bine de tine, că ai atâta timp, ca să înveţi şi îţi mai rămâne şi de plimbare!

Coretti este totdeauna un sprinten şi harnic copil.
Intrând în prăvălie, aşeză lemnele pe capră şi începu să le taie în două cu fierăstrăul, zicând: „Iată gimnastică!… Mai bună decât întinderea braţelor înainte…”
— Aş vrea, când s-o întoarce tata, să găsească toate lemnele tăiate: ce mulţumit ar fi!
Atâta numai că, după ce tai lemne fac nişte t şi l de parcă sunt şerpi. Bine zice profesorul; dar ce să-i fac? Am să-i spun curat, că am fost silit să muncesc cu mâinile. Dar ce m-ar bucura mai mult, ar fi să văd pe mama sculată. Azi, slavă Domnului, îi este ceva mai binişor. Gramatica o s-o învăţ mâine, în zori de zi. Iacă şi carul cu butuci! La muncă, băiete!

O cărucioară plină cu butuci se opri dinaintea prăvăliei. Coretti alergă la uşă să vorbească cu căruţaşul. După aceea, întorcându-se, spre mine, îmi zise:
— Acum nu mai pot sta de vorbă cu tine, să ne vedem sănătoşi, prietene, mâine! Ce bine îmi pare că ai venit să mă vezi! Plimbare bună! Bine de tine.

Mă strânse de mână şi se apucă să care butuci, începând iarăşi să alerge de la car la prăvălie, cu faţa rumenă ca un trandafir, sub căciula lui de blană de pisică, voios şi sprinten, încât ţi-era drag să te uiţi la el.
— Ferice de tine! strigă el încă o dată.
— Nu, Coretti, nu! Tu eşti mai fericit: tu, căci înveţi şi munceşti mai mult decât mine: tu, fiindcă ai dat ajutor părinţilor tăi: tu, dragul meu camarad, pentru că eşti bun, de mii de ori mai bun decât mine!



32 de comentarii

  1. Aceasta poveste este foarte impresionanta.Enrico este foarte bun coleg si acest lucru ma impresioneaza foarte mult!
     (10)
     (5)
  2. Pe acest site gasiti
    toata cartea :
    http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/Edmondo-de-Amicis-Cuore-Inima-1516741.php
     (12)
     (4)
  3. Pe acest site gasiti
    toata cartea :
    http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/Edmondo-de-Amicis-Cuore-Inima-1516741.php
     (7)
     (4)
    • Este un capitol din ,,Cuore inima de copil'', dar este totoata povestea ,,Camaradul( sau colegul) meu Coretti''.

       (3)
       (3)

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?