Într-un ţinut îndepărtat trăia un muzicant care cânta cu măiestrie la vioara sa.Văzând într-o zi că lucrurile nu mergeau atât de bine, se decise să îşi caute un partener. Aşa că plecă în pădure şi acolo începu să cânte cu îndârjire, până când se apropie de el un lup.
”Cerul să mă ajute”, îşi spuse muzicantul, ”ca acest lup să nu îmi facîă rău.!”
– Ce minunat cânţi! spuse lupul. Ţi-aş fi recunoacător dacă m-ai învăţa şi pe mine această artă.
– Va fi foarte uşor, răspunse muzicantul, dacă vei face ce îţi voi spune.
Lupul îl ascultă şi, urmărindu-l pe muzicant, ajunseră la un stejar bătrân, care avea o scorbură în mijlocul trunchiului.
– Priveşte, spuse muzicantul, dacă vrei să înveţi să cânţi la vioară, pune-ţi laba în acea crăpătură.
Lupul făcu întocmai şi muzicantul, luând o piatră, îi prinse laba din faţă în scorbură, blocându-l acolo.
– Aşteaptă-mă până mă întorc, îi spuse, şi îşi continuă drumul.
Cum muzicantul dorea un bun partener, începu să cânte iar la vioară, până când se apropie un vulpoi.
– Ce muzică încântătoare! Aş vrea să învăţ să cânt ca tine.
– Păi va trebui să faci ce îţi spun eu, răspunse muzicantul.
– Cu multă plăcere! replică vulpoiul.
Merseră ce merseră, până ajunseră pe o potecă îngustă. Atunci muzicantul, apucând o creangă groasă de alun, o îndoi la pământ şi puse piciorul peste ea. Făcu la fel şi cu altă creangă din partea cealaltă a potecii, apoi îi spuse vulpoiului:
– Dragul meu vulpoi, dacă vrei să înveţi să cânţi la vioară, dă-mi laba ta stângă.
Animalul îl ascultă şi omul îi legă o labă de una dintre crengi şi apoi cealaltă labă de a doua creangă; apoi luă piciorul de pe ele şi acestea se ridicară, iar vulpoiul rămase suspendat în aer.
– Te rog să mă aştepţi aici până mă întorc, îi spuse muzicantul, şi îşi văzu de drum.
Cum încă nu îşi găsise partenerul ideal, cu care să se asocieze şi să câştige o pâine, se opri să cânte în altă parte a pădurii.
Nu după mult timp se ivi un iepure frumos.
– Ce bine cânţi la vioară, prietene! Mă înveţi şi pe mine?
– În scurt timp vei cânta şi tu, răspunse muzicantul, dacă îmi vei urma întocmai instrucţiunile.
Iepurele îi promise că va asculta şi se lăsă prins în jurul gâtului cu o sfoară pe care muzicantul o legă apoi de trunchiul unui copac.
– Acum nu trebuie decât să mă aştepţi aici, îi spuse muzicantul.
Dar între timp, lupul, după ce împinsese şi trăsese de piatră, reuşise să-ţi elibereze laba.
– Merg pe urmele ticălosului şi o să-l fac bucăţi!
În timp ce fugea, îl auzi pe vulpoi care striga:
– Frate lup, te rog, dezleagă-mă! Muzicantul cel viclean mi-a întins capcana asta!
Lupul începu să muşte din crengile alunului până le rupse şi-l eliberă pe vulpoi.
Apoi cele două animale, dornice de răzbunare, alergară pe urmele muzicantului. Dar trecând pe lângă iepure, acesta strigă şi el după ajutor. Se apropiară şi îl eliberară, apoi continuară toţi trei să-l urmărească pe muzicant.
Între timp, acesta cântă din nou la vioară, până când, atras de o polcă, se apropie de el un vânător cu o puşcă în mână.
– Ce frumos cânţi, prietene, spuse uimit vânătorul. Ce mult aş vrea să învăţ să cânt astfel.
– E uşor, zise muzicantul, cu puţin interes, ureche muzicală şi mult suflet! Tu chiar ai putea să cânţi la vioară, şi ai putea să o faci minunat. Să cânţi bine la un instrument este un privilegiu al omului, spuse cu subînţeles, făcându-i vânătorului semn cu ochiul înspre animalele care se apropiau.
Vânărul, văzând că lupul, iepurele şi vulpoiul devin tot mai ameninşătoare, încărcă puşca şi spuse:
– Pe primul care mai face un pas îl omor!
Atunci, animalele se speriară şi fugiră înapoi în pădure.
Virtuozul muzicant îi cântă vânătorului cele mai bune piese din repertoriul său, atât pentru că îl salvase de la moarte sigură, cât şi pentru că sărbătorea întâlnirea cu partenerul ideal.
Cronicile scriu că vânătorul şi muzicantul au rămas nedespărţiţi, primul cântând din sat în sat şi al doilea vânând pentru a nu le lipsi hrana de pe masă.
1 comentariu