A patra planetă era cea a omului de afaceri. Acest bărbat era atât de ocupat încât nici măcar nu ridică, la sosirea micului prinţ, capul.
– Bună ziua, îi spuse acesta. Vi s-a stins ţigara.
– Trei şi cu doi fac cinci. Cinci şi cu şapte doisprezece. Doisprezece şi cu trei cincisprezece. Bună ziua. Cincisprezece şi cu şapte douăzeci şi doi. Douăzeci şi doi şi cu şase douăzeci şi opt. Nu e timp să o aprind din nou. Douăzeci şi şase şi cu cinci treizeci şi unu. Uf! Asta face deci cinci sute de milioane şase sute douăzeci şi două de mii şapte sute treizeci şi unu.
– Cinci sute de milioane de ce?
– Poftim? Mai eşti aici? Cinci sute de milioane de… nu mai ştiu… Am atât de lucru! Eu sunt serios, eu nu mă amuz cu baliverne! Doi şi cu cinci fac şapte…
– Cinci milioane de ce, repetă micul prinţ care niciodată în viaţa lui nu renunţase la o întrebare, o dată ce o pusese.
Omul de afaceri ridică capul:
– De cincizeci şi patru de ani de când locuiesc pe planeta asta, nu am fost deranjat decât de trei ori. Prima dată a fost acum douăzeci şi doi de ani, de către o rădaşcă care picase dumnezeu ştie de unde. Răspândea un zgomot greu de suportat şi am făcut patru greşeli într-o singură adunare. A doua oară a fost acum unsprezece ani, când am avut o criză de reumatism. Eu sunt un om serios. A treia oara… iată! Spuneam deci cinci sute de milioane…
– Milioane de ce?
Omul de afaceri înţelese că nu va avea pace până ce nu va răspunde:
– Milioane din aceste lucruri mici care se văd uneori pe cer.
– Muşte?
– Nu, mici lucruri care strălucesc.
– Albine?
– Nu, nu. Acele mici lucruri strălucitoare, aurii care îi fac să viseze pe leneşi. Dar eu sunt serios! Eu nu am timp să cad în visare.
– Ah! Stelele?
– Da, asta e. Stelele.
– Şi ce faci tu cu cinci sute de milioane de stele?
– Cinci sute de milioane şase sute douăzeci şi două mii şapte sute treizeci şi una. Eu sunt un om serios, eu sunt precis.
– Ce faci tu cu aceste stele?
– Ce fac cu ele?
– Da.
– Nimic. Le am.
– Tu ai stelele?
– Da.
– Dar am vazut deja un rege care…
– Regii nu posedă. Ei “domnesc peste”. E complet diferit.
– Şi la ce îţi foloseste să posezi stelele?
– Ca să fiu bogat.
– Şi la ce îţi serveşte să fii bogat?
– Să cumpăr alte stele, dacă cineva mai găseşte altele.
Acesta, îşi zise în sinea lui micul prinţ, gîndeşte un pic ca beţivul meu.
Totuşi mai puse câteva întrebări:
– Cum se pot poseda stelele?
– Ale cui sunt ele? ripostă, nemulţumit, omul de afaceri.
– Nu ştiu. Ale nimănui.
– Atunci sunt ale mele, pentru că eu m-am gândit primul.
– Asta e de ajuns?
– Bineînţeles. Când găseşti un diamant care nu e al nimănui, atunci e al tău. Când găseşti o insulă care nu e a nimănui, este a ta. Când ai primul o idee, o brevetezi: e a ta. Iar eu posed stelele pentru că nimeni înaintea mea nu s-a gândit să le posede.
– Asta e adevărat, spuse micul prinţ. Şi ce faci tu?
– Le administrez. Le număr şi le răsnumăr, spuse omul de afaceri. E dificil. Dar eu sunt un om serios!
Micul prinţ nu era încă satisfăcut.
– Eu, dacă am un fular, pot să îl iau şi să îl pun în jurul gâtului meu. Eu, dacă am o floare, o pot culege şi o pot lua. Dar tu nu poţi culege stelele!
– Nu, dar le pot depune la bancă.
– Ce înseamnă asta?
– Înseamnă că scriu pe o bucată mică de hârtie numărul stelelor mele. Şi apoi încui cu cheia într-un sertar acea hârtie.
– Asta e tot?
– E de ajuns!
E amuzant, se gândi micul prinţ. Este destul de poetic. Dar nu este prea serios.
Micul prinţ avea despre lucrurile serioase păreri complet diferite de cele ale oamenilor mari.
– Eu, mai spuse el, am o floare pe care o ud în fiecare zi. Am trei vulcani pe care îi curăţ în fiecare săptămînă. Căci îl curăţ şi pe cel stins. Nu se ştie niciodată. Vulcanilor mei şi florii mele le este de folos că eu le am. Dar tu nu eşti util stelelor…
Omul de afaceri deschise gura, dar nu găsi nimic de răspuns, iar micul prinţ plecă.
Oamenii mari sunt cu siguranţă cu totul speciali, îşi spuse în sinea lui pe timpul călătoriei.
Lasa un comentariu