În cea de-a cincea zi, tot datorită oii, mi se dezvălui şi această taină din viaţa micului prinţ. Deodată, fără nicio pregatire, el mi-a pus o intrebare, rod al unor gânduri multă vreme framântate în tăcere:
– O oaie, dacă mănâncă copăceii, mănâncă şi florile?
– O oaie mănâncă tot ce nimereşte.
– Chiar şi florile cu spini?
– Da. Chiar şi florile cu spini.
– Atunci, spinii la ce folosesc?
Nu ştiam. Eram, în clipa aceea foarte ocupat cu motorul meu, mă căzneam cu deşurubatul unui bulon din cale-afara de înţepenit. Mă cuprinsese îngrijorarea, căci până se dovedea deosebit de gravă, iar apa de băut, împuţinându-se mereu, mă făcea să mă tem de tot ce poate fi mai rău.
– Spinii, atunci, la ce folosesc?
Micul prinţ, de vreme ce punea o întrebare, nu renunţa niciodata la ea. Necăjit din pricina bulonului, i-am spus şi eu ce mi-a trecut prin minte:
– Spinii nu folosesc la nimic. Sunt o curată răutate din partea florilor!
– Vai!
Însă, după o tăcere, mi-a strigat, cu un fel de duşmănie parcă:
– Nu te cred! Florile-s plăpânde. Sunt neştiutoare. Îşi fac şi ele curaj cum pot. Se cred grozave cu spinii lor …
Nu i-am răspuns nimic. În clipa aceea, tocmai îmi spuneam: "Dacă bulonul ăsta se mai încăpăţânează mult, îi dau una cu ciocanul, de-l fărâm!" Micul prinţ din nou mă turbura din gândurile mele:
– Şi tu crezi ca florile …
– Ba de loc! Ba de loc! Nu cred nimic! Ţi-am spus ce mi-a trecut prin minte! Eu, unul, mă îndeletnicesc cu treburi serioase!
El s-a uitat încremenit la mine:
– Cu treburi serioase!
Mă vedea aşa, cu ciocanul în mână şi cu degetele negre de ulei, aplecat asupra unui lucru care lui i se părea foarte urât.
– Vorbesti întocmai ca oamenii mari!
Cuvintele acestea mă facură să mă ruşinez puţin. El însă, neîndurător, adaugă:
– Toate le încurci … toate le amesteci!
Era, într-adevar, foarte supărat. Şuviţele-i de aur tremurau în vânt:
– Ştiu undeva o planetă, pe care se afla un Domn roşcovan. El n-a mirosit niciodată o floare. N-a privit niciodată o stea. N-a iubit pe nimeni niciodată. N-a facut nimic altceva, totdeauna, decât socoteli. Şi toată ziua spune, ca şi tine: "Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!" şi nu mai poate de trufie. Acela însa nu e om, e o ciupercă!
– O ce?
– O ciupercă!
Micul prinţ se făcuse palid de mânie.
– De milioane de ani, florile-şi făuresc spini.
Cu toate acestea, oile, de milioane de ani, mănâncă florile. Şi oare nu e un lucru serios, când vrei să inţelegi de ce-şi dau ele atâta osteneală să-şi făurească nişte spini care nu le folosesc la nimic? Nu e importantă bătălia dintre oi şi flori? Nu e ea mai serioasă şi mai importantă decât socotelile unui Domn gras şi roşcovan? Şi dacă, undeva, eu ştiu o floare care-n lume n-are seaman şi care nu trăieşte-n altă parte decât numai pe planeta mea, şi dacă într-o bună dimineaţă o oaie mititică e în stare să o nimicească, aşa, dintr-o lovitură, fără să-şi dea seama de ceea ce face, nici acesta nu-i un lucru important?
Se îmbujoră-n obraji, pe urmă spuse mai departe:
– Când cineva a îndrăgit o floare cum numai una singura se află în milioanele şi milioanele de stele, lucrul acesta e de-ajuns pentru ca el, privindu-le să fie fericit. "Floarea mea, îşi spune el, e undeva, acolo …" Dar daca oaia îi mănâncă floarea, pentru el atunci e ca si cum, dintr-o dată, toate stelele s-ar stinge! Şi nici asta nu e important!
N-a mai putut rosti niciun cuvânt. A izbucnit în hohote de plâns. Se asternuse noaptea. Eu îmi lăsasem sculele deoparte. Puţin îmi mai păsa acuma de ciocan, de bulon, de sete şi de moarte. Pe o stea, pe o planetă, pe planeta mea, Pamântul, se afla un prinţ micuţ, care trebuia alinat. L-am luat în braţe. L-am legănat. Am vorbit cu el:
– Floarea pe care ai îndrăgit-o nu e în nicio primejdie … Am să-ţi desenez o botniţă pentru oaia ta … Florii am sa-i desenez o armură … Am să …
Nu prea stiam ce să-i spun. Mă simţeam tare neîndemânatic. Nu ştiam cum să-l împac, cum să-i mai intru în voie …Într-atat de tainic e tărâmul lacrimii.
Lasa un comentariu