Inregistrare

Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.

Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.

Login

Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.

Resetare parola

V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.

Va rugam sa va autentificati.

Please briefly explain why you feel this question should be reported.

Va rugam explicate, pe scurt, de ce credeti ca aceasta intrebare trebuie raportata.

Motivul pentru care raportezi utilizatorul.

Singur pe lume, de Hector Malot ( fragmente )

Singur pe lume, de Hector Malot ( fragmente )
Poți fi de ajutor la urmatoarele teme

În sat

Sunt copil găsit.
Cu toate acestea până la opt ani am crezut că am şi eu o mamă, ca toţi ceilalţi copii, deoarece de câte ori plângeam, o femeie mă strângea la piept şi mă legăna cu atâta drag, încât lacrimile îmi secau pe loc. Niciodată nu adormeam seara, fără ca să nu vină la pătucul meu, să mă sărute, iar iama, când crivăţul troienea geamurile albite de ger, îmi lua picioarele şi mi le încălzea în mâini, îngânând un cântec pe care, în parte, mi-1 aduc şi azi aminte.

Când păşteam vaca pe drumurile năpădite de iarbă sau prin ponoarele pline de bălării şi mă apuca pe neaşteptate vreo furtună, ea îmi ieşea în fugă înainte şi mă ferea de ploaie, acoperindu-mi umerii şi capul cu poala fustei ei largi, de lână. Iar când mă luam la harţă cu vreun tovarăş de joacă, ea mă punea să-i povestesc pricina şi mai totdeauna, îmi dădea dreptate sau îmi alina necazul cu vorbe duioase.

Pentru toate acestea şi pentru multe altele, pentru felul cum îmi vorbea şi cum se uita la mine, pentru dezmierdările ei şi pentru blândeţea cu care mă dojenea, credeam că este mama mea.

……………………………………………………….

Învăţ să citesc

Căpătasem destulă îndrăzneală faţă de stăpânul meu ca sa-mi îngădui a-i pune această întrebare.
– Cunoaşteţi ţinutul? îmi răspunse el, uitându-se la mine.
– Nu.
– Atunci de ce mă întrebi unde mergem?
– Ca să ştiu.
– Să ştii ce?

Rămăsei fără grai, privind la drumul lung şi alb care cobora în faţa noastră şerpuind.
– Dacă ţi-aş spune, continuă el, că ne ducem mai întâi la Aurillac, ca să ne îndreptăm apoi către
Bordeaux, şi de la Bordeaux înspre Pirinei, cu ce te-ai alege din asta?
– Dar dumneata cunoşti ţinutul?
– N-am mai fost niciodată pe aici.
– Şi cu toate astea, ştii unde mergem?

M-a privit din nou cu luare-aminte, ca şi cum ar fi căutat ceva în mine.
– Tu nu ştii să citeşti, nu-i aşa? îmi zise el.
– Nu.
– Tu nu ştii ce e o carte?
– Da; oamenii iau cărţi de la biserică, să citească în ele rugăciunile pe care nu le ştiu pe de

rost; am văzut şi au cărţi, şi încă tare frumoase!
– Bun; atunci vezi şi tu că se pot pune rugăciuni într-o carte, aşa-i?
– Da.
– Ei află că se pot spune şi alte lucruri. Când îţi spui rugăciunile pe de rost, spui cuvinte pe care mama ţi le-a vârât în ureche, şi care, din urechi, ţi s-au îngrămădit în minte, ca să ţi se întoarcă apoi pe limbă când le rosteşti. Ei bine, acei ce îşi spun rugăciunile din cărţi nu-şi trag din memorie cuvintele rugăciunilor, ci le iau cu ochii din cărţile în care au fost scrise,
adică le citesc.
– Am văzut şi eu cum se citeşte, zisei, fudulindu-mă ca un om care ţine morţiş să arate că nu e prost şi că ştie foarte bine despre ce i se vorbeşte!
– Ceea ce se face cu rugăciunile, se poate face şi cu orice alt lucru. Într-o carte pe care ţi-o voi arăta la primul nostru popas, vom găsi numele şi povestea locurilor pe unde trecem. Oamenii care au trăit sau au cutreierat aceste locuri au pus în cartea mea ceea ce au aflat şi ei; astfel că n-am decât să deschid această carte şi s-o citesc ca să cunosc aceste ţinuturi. Le văd ca şi cum le-aş privi cu ochii mei; învăţ povestea lor ca şi cum mi-ar spune-o cineva. Fusesem crescut ca un adevărat sălbatic, care habar n-are de viaţa civilizată. Aceste cuvinte însă mi-au deschis ochii şi am început să văd, întâi mai greu, dar apoi din ce în ce mai lămurit.
Totuşi fusesem dat şi eu la şcoală. Dar numai o lună de zile. Iar în luna aceea nu ni s-a pus nici o carte în mână, nu ni s-a vorbit nici de citire, nici de scris şi nu ni s-a dat nici o lecţie de nici un fel.Cu alte cuvinte, nu învăţasem nimic la şcoală, nici măcar buchile.
– E greu de citit? l-am întrebat pe Vitalis după ce mersesem destul de multă vreme cugetând adânc.
– E greu pentru cei grei de cap, şi e mai greu pentru cei care n-au bunăvoinţă. Tu eşti greu de cap?
– Nu ştiu, dar cred că, dacă dumneata ai vrea să mă înveţi să citesc, nu mi-ar lipsi bunăvoinţa.
– Bine, vom vedea; avem destul timp înaintea noastră.

Destul timp! Păi de ce nu începeam chiar acum? Nu ştiam cât de greu este să înveţi să citeşti şi închipuiam că era de ajuns să deschizi o carte ca să ştii ce scrie în ea.
A doua zi, pe când ne continuam călătoria, l-am văzut pe stăpânul meu că se apleacă şi culege de pe drum o bucată de scândură plină de praf.

– Uite cartea pe care vei învăţa sa citeşti, îmi zise el.
O carte scândura asta! M-am uitat la el să vad daca nu cumva îşi bate joc de mine. Apoi, văzându-1 serios, am privit cu băgare dc seamă la minunăţia pe care o găsise. Era o scândură ca toate scândurile, lungă de un cot, lată de două palme, bine lustruită; nu avea pe ea nimic scris
şi nici o poză. Cum să citeşti pe scândura asta şi ce să citeşti?

– Mintea ta lucrează, îmi spune Vitalis, râzând.
– Văd că dumneata îţi baţi joc de mine!
– Nici gând, băiete; batjocura poate fi bună ca să îndrepţi o fire nărăvită, dar când e vorba de neştiinţa cuiva, atunci este o dovadă de prostie din partea celui care o foloseşte. Ai răbdare până ajungem la păduricea de acolo; ne vom odihni puţin şi vei vedea în ce fel am să te învăţ să
citeşti cu scândurica asta.

Ajunserăm curând la pădurice şi, după ce lăsarăm traistele jos, ne aşezarăm pe iarba care începea să încolţească şi prin care bănuţii răsăreau ici şi colo; Sufleţel, scăpat din lanţ, se repezi într-unui din copaci, scuturându-i crengile pe rând, de parcă ar fi vrut să scuture nuci, în
vreme ce câinii mai cuminţi şi mai osteniţi, se culcară în cerc în jurul nostru.

Atunci Vitalis, scoţându-şi briceagul din buzunar, se munci să desprindă din scânduri o fâşie de lemn cât mai subţire. După ce izbuti, netezi această fâşie pe amândouă părţile, în toată lungimea ei, apoi o tăie în părţile mici, obţinând în felul acesta vreo douăsprezece bucăţele de aceeaşi mărime. Nu-1 slăbeam din ochi, dar mărturisesc că, deşi îmi încordam mintea cât puteam, totuşi nu înţelegeam deloc cum voia el să facă o carte din bucăţele de lemn; căci, mă rog, oricât eram neînvăţat, atâta lucru ştiam şi eu; că o carte se compune dintr-un număr oarecare de foi de hârtie pe care se văd nişte semne negre. Unde erau foile de hârtie? Unde erau semnele negre?
– Pe fiecare din aceste bucăţele de lemn, îmi răspundea el, voi săpa mâine, cu vârful briceagului, o literă de alfabet. Vei învăţa astfel forma literelor şi, când le vei cunoaşte bine, fără să te înşeli, de la prima vedere, le vei aşeza unele lângă altele ca să poţi alcătui cuvinte.
După ce vei ajunge să formezi uşor cuvintele pe care ţi le voi da eu vei fi în slare să citeşti şi într-o carte.

Când avui buzunarele pline cu o mulţime de bucăţele de lemn cunoscui astfel, destul de repede, literele alfabetului; dar, ca să ajung să citesc, mai trebuia să treacă încă vreme, căci lucrurile mergeau destul de greu, ba uneori îmi părea chiar rău că mă mai apucasem să învăţ carte.

Cel dintâi prieten

– Hai să încercăm s-o învăţăm împreună! zise ea.
Se aşează şi, luând din nou cartea, începu să spună rar fabula care se chema „Lupul şi mielul”. Arthur repeta după ea, vorbă cu vorbă. După ce i-o citi de trei ori la rând, dădu băiatului cartea spunându-i să înve acum singur, iar ea se duse în camera ei. Arthur se apucă numaidecât să citească şi, de la locul unde stăteam, îl vedeam cum mişcă buzele. E vădit că învaţă şi că îşi dă toată osteneala. Dar acea silinţă nu dură mulă vreme; peste puţin îşi luă ochii de pe carte, buzele lui se mişcau mai încet, apoi deodată se opriră de tot. Nu mai citea şi nu mai spunea pe de rost. Ochii lui care rătăceau încoace şi încolo, se întâlniră cu ai mei. Îi făcui semn cu mâna, ca să-1 îndemn să îşi vadă de lecţie. E1 îmi zâmbi, ca şi cum mi-ar fi mulţumit că-i atrăgeam atenţia, şi ochii îi coborâră din nou pe carte. Dar curând şi-i ridică iar, plimbându-şi-i când pe un mal, când pe celălalt al canalului. Fiindcă mă ocolea cu privirea, m-am sculat în picioare, şi silindu-1 să se uite la mine, i-am arătat cartea. El o reluă cam ruşinat. Din nenorocire, câteva clipe mai târziu, un pescăruş, iute ca o săgeată, străbătu canalul pe dinaintea vasului, lăsând în urma lui o dâră albăstruie. Arthur ridică ochii să-1 urmărească. După ce năluca pieri se uită la mine. Apoi îmi spuse:

– Nu pot să învăţ, deşi crede-mă că vreau. M-am apropiat de el.
– Dar fabula nu-i chiar aşa de grea – i-am spus eu.
– Ba e foarte grea.
– Mie, dimpotrivă, mi s-a părut chiar foarte uşoară; şi ascultând-o pe mama dumitale adineauri când ţi-o citea, cred că am învăţat-o.
Începu să zâmbească neîncrezător.
– Vrei să ţi-o spun?
– Ce să-mi spui, că nu se poate?
– Ba se poate; vrei să încerc? Ia cartea.

El luă din nou cartea, iar eu am început să-i spun fabula pe dinafară; n-a fost nevoie să mă corecteze decât de vreo trei — patru ori.
– Cum ai făcut ca s-o înveţi?
– Am ascultat-o pe mama când ţi-o citea, dar am ascultat-o cu atenţie, fără să mă uit la ce se întâmplă în jurul nostru!
Se roşi şi plecă ochii, apoi, după o clipă, zise:
– Acum înţeleg cum ai ascultat şi voi încerca să ascult şi au ca tine; dar cum ai făcut să ţii minte toate cuvintele astea, care mie mi se amestecă în cap?
-Într-adevăr, cum? Nu prea ştiu nici eu, căci nu mă gândisem la asta; totuşi încercai să-1 lămuresc, lămurindu-mă totodată şi pe mine.
-Despre ce este vorba in fabula asta? spusei eu. Despre o oaie. Încep să mă gândesc la oi. După aceea mă gândesc la ce fac oile: „Nişte oi stăteau la adăpost în ţarc”. Văd oile culcate şi dormind în ţarc, deoarece sunt la adăpost, şi văzându-le, nu le mai uit.
– Bine — zise el – le văd şi eu: „Nişte oi stăteau la adăpost în ţarc”. Văd şi albe şi negre; văd şi oi şi miei. Văd chiar ţarcul; e făcut din nuiele împletite.
– Atunci n-o să-1 mai uiţi?
– Nu.
– De obicei, cine păzeşte oi?
– Câinii.
– Când n-au nevoie să păzească oile, pentru că sunt în siguranţă, ce fac câinii?
– N au nimic de făcut.
– Atunci pot să doarmă; spunem deci: „Câinii dormeau”.
– Aşa e! Ce uşor îmi vine acuma!
– Nu-i aşa că-ţi vine foarte uşor? Acum să trecem la altceva. Afară de câini, cine mai păzeşte oile?
– Ciobanul.
– Când oile sunt în ţarc, ciobanul n-are nici o treabă. Ce face el atunci?
– Cânta din fluier.
— ÎI vezi?
– Da.
– Unde-i?
– La umbra unui ulm înalt.
– E singur?
– Nu, mai sunt şi alţi ciobani, vecinii.
– Atunci, dacă vezi oile, ţarcul, câinii şi ciobanul, nu poţi spune pe de rost, fără greşeală, începutul fabulei?
– Ba cred că acum pot.
– Hai încearcă!

Auzindu-mă vorbind astfel şi explicându-i cât de uşor putea fi învăţată o lecţie care la început părea atât de grea, Arthur mă privi cu emoţie şi teamă, de parcă nu avea încredere în ceea ce îi spuneam; totuşi, după câteva clipe de şovăire, se hotărî:
– Nişte oi stăteau la adăpost într-un ţarc”… uite c-o ştiu! strigă el bătând din palme. Şi n-am făcut nici o greşeală.
– Vrei să înveţi acum şi restul fabulei tot aşa?
– Da, cu tine sunt sigur c-o învăţ. Vai ce bucuroasă are să fie mama!

Şi se puse să înveţe restul fabulei, aşa cum învăţase începutul. Nu trecuse nici un ceas şi o ştia foarte bine. Tocmai o mai repeta o dată fără greşeală, când maică-sa se ivi în spatele nostru. În primul moment, văzându-ne împreună, se încruntă crezând că ne jucăm, dar Arthur n-o
lăsă să deschidă gura:
– Acum o ştiu toată! M-a învăţat Remi.
Doamna Milligan se uita foarte mirată la mine şi se pregăti, desigur, sa mă întrebe cum făcusem, când Arthui Începu să spună pe din afară, fără ca ea sa fi cerut, „Lupul şi mielul”. O spuse fără şovăire, fără greşeală, cu un glas care vibra de bucuria victoriei. În tot acest timp, eu mă
uitam la doamna Milligan; i-am văzut chipul frumos luminându-i-se de un zâmbet, apoi mi s-a părut că ochii se umezesc: cum însă în clipa aceea s-a aplecat asupra băiatului şi l-a îmbrăţişat, nu ştiu dacă plângea într-adevăr.

Căutări

Nici nu isprăvisem bine de citit scrisoarea, şi Mattia sări în sus.
– Hai la Londra! strigă el.
Eram aşa de năucit de ceea ce citisem, încât mă uitam la Mattia, fără să pricep ceea ce spune.
– Dacă Barberiu vorbeşte în scrisoare de avocaţi englezi puşi să te caute, asta înseamnă că părinţii tăi sunt englezi.
– Păi…
– Nu-ţi place să fii englez?
– Mi-ar fi plăcut să fiu din ţara Lizei şi a fraţilor ei.
– Mie mi-ar fi plăcut să fiu italian.
– Dacă sunt englez, înseamnă că sunt din ţara lui Arthur şi a doamnei Milligan.
– Cum „dacă eşti englez”? Păi asta e lucru sigur. Dacă ai tăi ar fi fost francezi, n-ar fi pus pe nişte englezi să caute în Franţa copilul pierdut de ei. De vreme ce eşti englez, trebuie să mergem în Anglia. În felul ăsta te apropii de ai tăi.

…………………………………………………………….

Mi se parie că sosise, în fine, clipa să-i pun şi eu o întrebare care de la început mă ardea pe suflet.
– Domule, familia mea locuieşte în Anglia?
– Sigur, locuieşte la Londra; cel puţin în acest moment.
– Prin urmare, o s-o pot vedea?
– Foarte curând o să fii acolo. Îţi dau pe cineva să te ducă.
Şi sună.
– Încă o vorbă, domnule, am tată?
Nu numai tată, ci şi mamă, fraţi şi surori.
– O, domnule!
Dar uşa care se deschise îmi tăie cuvântul; tot ce am mai putut face a fost să mă uit la Mattia cu ochii în lacrimi.
Domnul vorbi pe englezeşte cu acela, care intrase şi am înţeles că îi spunea, pesemne, unde să ne ducă. Mă şi ridicasem în picioare.

În familie

Au trecut anii… mulţi, dar scurţi, căci au fost plini numai de zile bune şi fericite. Locuiesc acum în Anglia, în casa părinţilor mei. Copilul nimănui, copilul părăsit şi azvârlit de colo-colo, în voia soartei, fără o licărire de speranţă care să-1 călăuzească în vâltoarea vieţii, fără un acoperiş sub care să se adăpostească, are azi o mamă şi un frate, pe care îi iubeşte şi care îl iubesc. Sărmanul hoinar care în copilărie a petrecut atâtea nopţi prin grajduri, prin şuri sau prin margine de pădure, sub lumina stelelor, este acum în casa lui şi a părinţilor lui.

La vreo douăzeci de leghe spre vest de la locul unde m-am îmbarcat cu ani în urmă, hăituit de poliţie, pe un deal împădurit, se înalţă o casă acoperită cu iederă bătrână. Frunzişul ei des năpădeşte cu mantia lui de verdeaţă arabescurile şi chenarele măiestrit săpate în piatră albă în jurul uşilor şi ferestrelor. De jur împrejur se întinde o grădină mare, cu copaci bătrâni, neatinşi de secure şi topor, şi străbătute de pârâiaşe limpezi ce udă mereu iarba fragedă. Într-o pădurice de fagisrtăvechi din apropiere se strâng ân fiecare noapte cârduri de ciori care vestesc prin croncănitul lor revărsatul zorilor sau asfinţitul soarelui.

Aici în casa părinţilor şi bunicilor mei; locuim întreaga familie; mama, fratele, soţia mea şi eu.

4 comentarii

  1. este o carte foarte frumoasa,interesanta si as dorii sa o recomand tuturor si sa o citeasca cu atentie.
  2. Tot asta e aceeasi poveste ca nu pre are legatura
  3. Foarte frumos,dar eu ma asteptam sa fie tot! 🙁

Lasa un comentariu