Povestea perlei dragonului, de Grace Lin

0

Odinioară, un dragon a găsit o piatră mare, albă, rotunjită şi netezită de vânt şi de apele oceanului. O privea cu admiraţie, când piatra a început să-i strălucească în labă. ”Ce frumoasă e”, s-a gândit el. ”O voi preface într-o perlă.”

Şi aşa, zi de zi, lună de lună, ani la rând, dragonul nu a mai băgat nimic în gură şi nu a pus geană pe geană ca să-şi desăvârşească perla. A sculptat piatra cu ghearele şi a şlefuit-o cu solzii. A dus-o sus, în nori, a rostogolit-o în stropi proaspeţi de ploaie şi a îmbăiat-o în Râul Ceresc. A netezit-o cu petale fine de crizanteme. Într-un sfârşit, perla a fost gata-perfect rotundă şi şlefuită cu atâta grijă, încât radia. Nu avea niciun cusur în frumuseţea ei. Privind-o, o lacrimă de bucurie şi de oboseală i-a picurat din ochi, udând bijuteria. Dintr-o dată, perla a prins a sclipi de-ţi lua ochii. Dragonul a zâmbit încântat. Obosit, a adormit la lumina strălucitoare a perlei. Lumina era într-atât de fermecătoare încât i-a atras atenţia Reginei Mamă a Cerurilor. Când a aflat de unde venea strălucirea aceea fermecată, Regina şi-a trimis doi servitori să fure perla. Servitorilor nu le-a fost greu să ducă sarcina la bun sfârşit, întrucât dragonul, obosit după atâţia ani de muncă, era cufundat în somnul său fără vise.

Când Regina Mamă a văzut perla, până şi ea a fost uimită de frumuseţea ei. Orice altă perlă, orice bijuterie, orice comoară din ceruri sau de pe pământ pălea pe lângă perla dragonului. A poruncit degrabă să se construiască un seif în străfundurile castelului, unde nu se putea pătrunde decât trecând de nouă porţi ferecate. A pus perla în încăpere, apoi şi-a legat cele nouă chei ale porţilor la centură.

Când dragonul s-a trezit şi a constatat că perla a dispărut, a început să o caute nerăbdător. A străbătut oceane şi munţi, râuri şi văi. A zburat prin Râul Ceresc, cercetând fiecare stea. Însă niciuna nu răspândea lumina limpede şi clară a perlei sale.

În cele din urmă, dragonul a fost nevoit să renunţe la căutări. Nu ştia unde să mai caute sau unde s-ar putea afla comoara lui. În schimb, s-a hotărât să aştepte un semn. Iar aşteptarea s-a dovedit a nu fi de prisos. De ziua ei de naştere, Regina Mamă a organizat o petrecere mare. I-a invitat pe toţi nemuritorii cerurilor la ”Banchetul piersicilor”, un ospăţ nemaipomenit cu delicatese şi încântătoare preparate din piersicile nemuririi. Vin de piersici înmiresmat şi ameţitor însoţea fiecare fel de mâncare, şi de cum îşi isprăvea paharul, Regina Mamă poruncea să i se umple la loc.

Vinul trebuie că i s-a urcat la cap, căci, mai târziu, când invitaţii o încununau pe regină cu laude, complimente şi daruri alese, aceasta avu o rătăcire şi hotărî să arate comoara furată.

– Dragii mei prieteni, începu ea răspicat, darurile şi cuvintele voastre sunt într-adevăr preţioase, însă eu deţin ceva care le întrece pe toate.

Zicând acestea, regina a scos cele nouă chei de la centură, a descuiat cele nouă porţi şi le-a dezvăluit invitaţilor perla dragonului. Mulţimea s-a umplut de freamăt la vederea perlei a cărei strălucire umpluse palatul şi a cărei lumină se revărsa spre ceruri.

Când văzduhul s-a aprins, dragonul – care nu încetase nicio clipă să vegheze – a ridicat iute capul.

– Perla mea! a zis el şi a pornit în zbor în direcţia luminii. Când a ajuns la palatul Reginei Mamă a rămas surprins să descopere o mulţime de nemuritori căzuţi în admiraţie în faţa perlei din mâna suveranei, care nu-şi mai încăpea în piele de mândrie.

– Asta-i perla mea! a strigat el. Daţi-mi-o înapoi!

Regina Mamă s-a înfuriat peste măsură.

– E perla mea! a răspuns ea. Cum îndrăzneşti?

– Ba e a mea! a zis dragonul şi, observându-i roşeaţa din obraji şi privirea şovăielnică, a întrebat-o: Aţi furat-o, nu-i aşa?

– Nu trebuie să fur nimic, a răbufnit suverana. Eu sunt Regina Mamă a Cerurilor! Toate comorile de pe pământ sau din ceruri îmi aparţin!

– Nu cerurile au făcut perla aceasta, i-a răspuns dragonul, şi nici pământul! Eu am făcut-o, cu ani lungi de muncă şi de strădanie. E a mea!

Regina Mamă pierzându-şi stăpânirea de sine, fugi speriată din palat în grădină, cu perla  strânsă la piept. Dragonul porni pe urmele ei, hotărât să nu-şi piardă din nou comoara. Invitaţii s-au luat după ei, creând o asemenea agitaţie şi zarvă încât Bunicul Cerurilor (care de obicei evita petrecerile prea bogate ale fiicei) s-a hotărât să-şi părăsească odăile pentru a cerceta ce se întâmplă afară.

Regina Mamă, nervoasă şi nespus de agitată, a străbătut în goană grădina. Când a ajuns la zidurile grădinii şi a văzut că nu are unde să fugă, a constatat îngrozită că pe urmele ei se aflau nu doar dragonul şi invitaţii, ci şi tatăl ei. Când aceştia au prins-o din urmă, înspăimântată, a aruncat perla peste zid.

Dragonul a scos un răget de groază şi cu toţii s-au îmbulzit spre zid, să vadă dacă perla a căzut în Râul Ceresc. În adânca şi întunecata apă albastră care separa cerul şi pământul, perla părea să crească tot mai mult şi să strălucească tot mai intens.

Dragonul se pregătea să sară în râu, însă Bunicul Cerurilor l-a oprit:

– Las-o acolo, a zis el. Să vă fie ruşine amândurora! Perla nu e menită să-i aparţină unei singure fiinţe. Nu vă daţi seama că locul ei este acolo unde toate creaturile cerului şi ale pământului o pot admira şi se pot bucura de frumuseţea ei?

Atât dragonul, cât şi Regina Mamă au încuviinţat umil, iar invitaţii au lăudat înţelepciunea Bunicului Cerurilor. La fel au făcut şi pământenii, căci, începând cu acea zi, de fiecare dată când ridică privirea spre văzduh, luna străluceşte deasupra lor.



Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?