Inregistrare

Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.

Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.

Login

Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.

Resetare parola

V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.

Va rugam sa va autentificati.

Please briefly explain why you feel this question should be reported.

Va rugam explicate, pe scurt, de ce credeti ca aceasta intrebare trebuie raportata.

Motivul pentru care raportezi utilizatorul.

Muc cel Mic ( II ), de W. Hauff

Muc cel Mic ( II ), de W. Hauff
Poți fi de ajutor la urmatoarele teme

Muc cel mic se bucura de mare trecere la împărat. Din această cauză, ceilalţi curteni au început să-l duşmănească. Atunci Muc, pentru a le câştiga bunăvoinţa, a început să le dea banii pe care îi descoperea cu ajutorul toiegelului. Curtenii au devenit şi mai invidioşi. L-au urmărit, au vazut de unde ia banii, apoi s-au dus la împărat şi au minţit că Muc fură banii din visteria împăratului.Dar duşmanul său cel mai aprig, vistiernicul Arhaz, care nu o dată dăduse iama cu mâna-i lungă prin vistieria împăratului, spuse pe şleau :
— E hoţ!
Se sfătuiră cu toţii şi, într-o bună zi, Korhuz, marele paharnic, se înfăţişă foarte mâhnit la împărat. Amărăciunea i se citea pe faţă, aşa că împăratul îl întrebă de îndată ce are pe suflet.
— Vai! răspunse el. Sunt tare îndurerat, căci am pierdut bunăvoinţa stăpânului meu.
— Ce vorbe sunt astea, prietene Korhuz ? se miră împăratul. De când să nu mai fi lăsat să strălucească soarele mărinimiei mele asupra ta ?
Marele paharnic îi răspunse că împăratul îl copleşeşte cu aur pe căpetenia ştafetelor, iar preacredincioşilor săi sfetnici nu le mai arată milostivirea sa.

Mult se minună împăratul la auzul ăstor vorbe şi porunci să i se dea îndată seama despre galbenii pe care-i împărţea Muc în dreapta şi în stânga.
Uneltitorii îi strecurară lesne în minte bănuiala că Muc a furat aurul, într-un fel sau altul, din vistieria ţării.
Aşa ceva se brodea de minune pentru vistiernic, căci nu-i prea plăcea să dea socoteală de banii vistieriei.
Împăratul porunci ca Muc să fie urmărit în taină, spre a fi prins asupra faptului.

În noaptea ce urmă acestei nefericite zile, Muc luă cazmaua — galbenii scoşi erau pe sfârşite din pricina dărniciei sale — şi se furişă în grădina palatului, spre comoara tăinuită, pentru a lua o altă grămadă de aur.
Străjerii, în frunte cu marele bucătar Ahuli şi cu vistiernicul Arhaz, îl urmăriră de departe pas cu pas şi, în clipa când luă galbenii din oală şi îşi umplu feregeaua, se năpustiră asupra lui, îl legară zdravăn şi-1 aduseră de îndată în faţa împăratului.

Împăratul, nemulţumit fiindcă-1 treziseră din somn, întâmpină plin de mânie pe cea dintâi ştafetă a sa şi îi puse bietului Muc tot felul de întrebări.
La picioarele împăratului zăcea oala dezgropată, cazmaua şi feregeaua plină cu aur.
Vistiernicul spuse că atât el, cât şi străjerii l-au văzut pe Muc cum se trudea să îngroape oala în pământ.
Împăratul îl întrebă pe Muc dacă e adevărată învinuirea ce i se aducea şi îi ceru să mărturisească de unde anume a luat aurul pe care voia să-1 îngroape în grădină.
Muc cel Mic, ştiindu-se nevinovat, spuse că ulcica cu aur o găsise în grădină şi,că nu voia nicidecum s-o îngroape, ci, dimpotrivă, s-o dezgroape.

La auzul acestor vorbe, toţi cei de faţă izbucniră într-un râs cu hohote, dar împăratul se făcu foc în faţa acestui răspuns pe care-1 socotea o sfruntată neobrăzare a lui Muc cel Mic şi strigă :
— Nevrednicule, cum, după ce ai furat, mai vrei să-1 şi minţi prosteşte şi mîrşav pe stăpînul tău ? Vistiernice Arhaz, răspunde ! Acest aur lipseşte din vistieria mea ?
Vistiernicul arătă că lucrul e neîndoielnic. Ba chiar că el şi-a dat seama că lipseşte şi mai mult aur, nu de puţină vreme, din vistieria împărătească. Poate să jure că Muc este hoţul.

Împăratul porunci ca Muc cel Mic să fie ferecat în lanţuri şi zvârlit în turn, iar vistiernicului îi dădu aurul pentru a-1 pune la loc în vistierie.
Vesel de izbânda lui, Arhaz plecă acasă, unde îşi număra galbenii sclipitori; omul acesta mârşav nu spuse însă nimănui că pe fundul oalei găsise un răvaş în care era scris:

«Vrăjmaşul a năvălit în ţară. De aceea ascund aici o parte
din vistieria mea. Blestemul împărătesc să-l ajungă pe cel care
va găsi aurul şi nu-l va da de îndată fiului meu!
Sadi împărat».

În temniţa sa, Muc cel Mic era frământat de gânduri negre ; ştia bine că cel care fură pe împărat e osândit la moarte, totuşi nu voia să dea în vileag faţă de împărat taina toiegelului.
Vezi bine, se temea ca împăratul să nu-i răpească toie-gelul şi condurii.
Din păcate, condurii năzdrăvani nu-i puteau veni într-ajutor, căci, ferecat în lanţuri cum era, oricît s-ar fi zbătut, de răsucit pe călcâi nu se putea răsuci.

A doua zi, însă, când i se vesti osânda la moarte, chibzui că tot mai bine ar fi să trăiască fără toiegelul fermecat decât să-l păstreze şi să moară; trimise vorbă împăratului că-1 roagă să-i îngăduie o întâlnire tainică şi îi dezvălui însuşirile toiegelului său. Mai întâi împăratul nu-1 crezu, dar Muc făgădui că, de nu va fi omorât, îl va încerca în faţa lui.Împăratul îi dădu cuvântul său împărătesc că-1 va lăsa în viaţă dacă se adeveresc spusele lui şi porunci să se îngroape în -pământ nişte galbeni, fără ştirea lui Muc.
Îi ceru apoi să găsească galbenii cu toiegelul său. Cât ai clipi, toiegelul ciocăni de trei ori în pământ la locul cu pricina şi numaidecât aurul fu scos la iveală.

Împăratul înţelese că vistiernicul îl înşelase şi, după obiceiul ţării, îi trimise un ştreang de mătase, ca să-şi facă singur seama. Cât despre Muc cel Mic, îi spuse :
— E drept că ţi-am făgăduit viaţa, dar se pare că nu stăpâneşti numai taina acestui toiegel, şi, dacă n-ai să mărturiseşti de unde vine puterea ta de a alerga ca nimeni altul, vei rămâne întemniţat până la sfârşitul vieţii.
Muc se săturase de temniţă numai după o singură noapte petrecută în turn. De aceea îi mărturisi împăratului că tot meşteşugul său stătea în condurii năzdrăvani, fără a spune că, pentru a-i folosi, era nevoie să te învârteşti de trei ori pe călcâi.

Împăratul făcu şi el o încercare : încălţă condurii şi numaidecît o luă la goană prin grădină. Ar fi dat orice să se oprească, dar nu cunoştea taina condurilor, iar Muc cel Mic, bucuros că se poate răzbuna, îl lăsă să fugă, până îl văzu căzând la pămînt fără simţire.
Când îşi veni în fire, împăratul se mânie cumplit pe Muc cel Mic, care îl lăsase să alerge până aproape să-şi dea sufletul.
— Am făgăduit să te scot din temniţă şi să-ţi las viaţa, dar, dacă nu vrei să fii spînzurat, să piei din ţara mea în douăsprezece ceasuri.

Porunci apoi ca toiegelul să fie încuiat, împreună cu condurii, în vistieria sa.
Mai sărac ca oricând, Muc cel Mic porni la drum, bles-temându-şi prostia care-1 făcuse să tragă nădejde că putea dobândi un loc de frunte la curtea împărătească.
Ţara din care fusese gonit era prea întinsă, aşa că, după opt ceasuri, se afla la hotarul ei, deşi mergea tare greu fără condurii lui dragi.

Trecând hotarul, părăsi drumul mare pentru a se adânci într-o pădure deasă, unde voia să trăiască zilele ce-i mai rămăseseră departe de lume, căci nespus îl mai mâhniseră oamenii.
În inima pădurii găsi un loc pe placul său : un pârâu limpede, străjuit de smochini mari, umbroşi, şi o pajişte cu iarbă moale care îl îmbia să rămînă acolo.
Se trânti jos, hotărât să stea aşa nemâncat să-şi aştepte sfârşitul. Copleşit de aceste gânduri negre, Muc adormi.

Când se trezi, foamea îi dădea ghes; se gândi atunci că e prea chinuitor să mori de foame şi că mai cuminte ar fi să caute primprejur ceva de-ale gurii.
În pomul sub care îl furase somnul zări nişte smochine atât de frumoase, că-i lăsă gura apă. Se urcă în pom, culese câteva şi le mâncă cu poftă.
Apoi coborî spre pârâu ca să-şi potolească setea.
Dar tare se mai sperie când în oglinda apei îşi zări capul împodobit cu două urechi uriaşe şi cu un nas gros şi lung.
Uluit, îşi apucă urechile cu minţile şi într-adevăr urechile erau lungi, mai lungi de o jumătate de cot.
— Urechi de măgar ! Aşa-mi trebuie, strigă el, înciudat, că i-am dat norocului cu copita, ca un măgar !
Se plimbă în colo şi încoace pe sub pomi şi, când i se făcu iarăşi foame, culese din nou cîteva smochine — altceva  nu se găsea de mâncare pe acolo.

După ce se sătură de smochine, lui Muc îi veni în minte că ar putea să-şi ascundă urechile sub turbanul său mare, ca să nu arate atât de caraghios.
Dar când se pipăi la cap, îşi dădu seama că urechile cele lungi pieriseră. Se îndreptă în grabă spre pârâu pentru a se încredinţa că-i adevărat; îşi văzu chipul său obişnuit, dintotdeauna; nasul cel lung şi hâd pierise şi el.
Micul Muc pricepu lesne cum s-au petrecut lucrurile : nasul şi urechile i se lungiseră din pricina smochinelor pe care le luase din pomul cel dintâi, iar smochinele din cel de-al doilea pom îl lecuiseră, şi mai înţelese că soarta milostivă îi dăruise din nou o putere prin care să-şi dobândească fericirea.

Culese deci din amândoi pomii atâtea smochine cât putea duce şi se întoarse în ţara pe care o părăsise nu demult. În cel dintâi târg care-i ieşi în cale îşi schimbă straiele ca să nu-1 recunoască cineva şi o porni spre cetatea împărătească, unde şi ajunse curând.
Era tocmai vremea când poamele abia încep să dea în pârg. Muc cel Mic ştia că marele bucătar cumpără bucuros astfel de bunătăţi pentru ospăţurile împărăteşti şi de aceea se opri la porţile palatului.
Nu trecu mult şi marele bucătar ieşi în curte. Cercetă mărfurile neguţătorilor adunaţi la porţile palatului şi ochii îi căzură şi asupra coşuleţului lui Muc.
— O ! Ce trufandale ! spuse el. Cu siguranţă că vor fi pe placul înălţimii sale Cât ceri pentru tot coşuleţul ?
Muc cel Mic ceru un preţ potrivit şi făcură târgul.
Marele bucătar dădu coşul unui rob şi plecă mai departe.

Până una-alta, Muc se făcu nevăzut, căci se temea că peste puţină vreme vânzătorul, a cărui marfă era pricina năpastei ce avea să dea peste căpăţânile celor de la curte, va fi căutat şi osândit.
La masă, împăratul se arătă foarte vesel, nemaiconte-
nind cu laudele pentru mâncărurile gustoase gătite de marele
său bucătar şi pentru grija cu care ştia să aleagă bunătăţile
cele mai anevoie de găsit.
Dar marele bucătar zâmbea fudul, ştiind prea bine ce mai avea de adus la masă. De aceea aruncă din vârful buzelor doar câteva cuvinte: «Ei, urma alege» sau : «Om trăi şi-om vedea !» stârnind curiozitatea prinţeselor. În sfârşit, porunci să fie aduse smochinele, frumoasele, ademenitoarele smochine, care fură întâmpinate de toţi cei de faţă cu un «A-a-a-a !» de plăcere.
— Ce coapte sunt! Ce îmbietoare ! se minună împăratul. Bucătare, eşti un om şi jumătate, ai dobândit cu prisosinţă bunăvoinţa mea !
Spunând aceste vorbe, împăratul — de felul său zgârcit cu astfel de bunătăţi — împărţi cu mâna lui smochine mesenilor.
Fiecare prinţ şi prinţesă primi câte două, fiecare doamnă de onoare, vizir şi agă — cîte una ; pe celelalte împăratul le puse dinaintea sa şi începu să le înfulece cu lăcomie.
— Vai, tată, ce ciudat arăţi! strigă deodată prinţesa Amarza.
Toţi priviră cu mirare spre împărat: pe cap îi crescuseră nişte urechi uriaşe, iar nasul i se lungise, încovoindu-se până spre bărbie.

Se uitară apoi unii la alţii, înspăimântaţi, căci capetele tuturor erau gătite cu aceste ciudate podoabe.
E lesne de închipuit groaza de care a fost cuprinsă curtea. Fură chemaţi în grabă toţi vracii din cetate, care se îmbulziră cu felurite hapuri şi alifii; dar urechile uriaşe şi nasurile lungi tot pocite rămâneau.
Un vraci încercă să reteze urechile unuia din prinţi; zadarnică treabă, căci ele crescură pe dată la loc.
În ascunzătoarea unde se pitise, Muc află despre toate cele întâmplate la palat şi se hotărî să se aştearnă din nou pe treabă.

Din banii luaţi pe smochine îşi cumpărase un veşmânt ca de învăţat, îşi lipi o barbă făcută din păr de capră, şi astfel gătit, de puteai să juri că e un cărturar adevărat, se înfăţişă la palat cu un săculeţ de smochine în mână.
Vraciul cel străin ceru să i se îngăduie şi lui să dea o mână de ajutor celor căzuţi în nenorocire.
Curtenii îl primiră fără prea multă încredere. Muc dădu unuia din prinţi să mănânce o smochină şi — minune ! pipăindu-şi urechile şi nasul, prinţul văzu că acestea erau ca şi mai înainte, de mărime obişnuită.
Acum toţi curtenii voiră să fie lecuiţi de vraciul străin.

Împăratul, fără să spună o vorbă, îl luă de mână pe Muc şi se îndreptă cu el spre iatacul său.
Acolo deschise o uşă care dădea în vistierie şi îi făcu semn lui Muc să-1 urmeze.
— Iată ! Aici se află comorile mele, spuse împăratul. Alege ce-ţi doreşte inima, numai scapă-mă de pacostea ruşinoasă care a dat peste mine !
Vorbele acestea îi merseră la inimă lui Muc cel Mic şi-i răsunară în urechi ca versul cel mai dulce.
De cum intrase, îşi zărise condurii năzdrăvani şi toiegelul fermecat, dar umblă cu luate-aminte prin încăpere, prefăcându-se uimit de comorile împărăteşti.

Cum ajunse însă la condurii săi, îi încălţă iute, apucă toiegelul, îşi smulse barba calpă şi-i arătă împăratului uimit chipul cunoscut al lui Muc cel prigonit de el.
— Împărat făr’ de cuvînt! grăi el. Ai răsplătit credinţa slugii tale prin nedreptate. Rămîi osândit să porţi toată viaţa urechile acestea slute, care să-ţi amintească în fiecare zi de Muc cel Mic!
Şi, vorbind astfel, se răsuci repede pe călcâi, îşi dori în gând să plece îndată de acolo şi nici n-apucă împăratul să strige după ajutor, că Muc era departe.
De atunci Muc îşi duce traiul pe meleagurile noastre, un trai îndestulat, dar singuratic, căci e supărat pe oameni.
După încercările prin care a trecut, Muc a dobândit multă înţelepciune şi, cu toată înfăţişarea lui neobişnuită, e un om vrednic de laudă şi nu de batjocură.

Aici se isprăvi istorisirea tatălui meu.
Mi-a părut rău că m-am purtat grosolan cu bunul pitic şi tata mă iertă de a doua parte a pedepsei, care trebuia să urmeze.
Le-am spus şi prietenilor mei minunata poveste a vieţii lui Muc şi l-am îndrăgit cu toţii atît de mult, încât nici unul n-a mai rîs de el.
Dimpotrivă, de atunci înainte l-am socotit vrednic de cinstire, făcând totdeauna în faţa lui temenele adânci, de parcă ar fi fost un cadiu sau un muftiu.

Lasa un comentariu