Muc cel Mic ( I ), de W. Hauff

În Nicheea, oraşul meu drag în care m-am născut, trăia odată un om căruia i se zicea Muc cel Mic. Eram copil pe vremea aceea, dar îmi aduc bine aminte de el. Poate, fiindcă din pricina lui am mâncat o dată de la tata o bătaie soră cu moartea.

Când l-am cunoscut, Muc cel Mic era un flăcău bătrîn, dar nu mai înalt de câteva picioare; pe deasupra, avea şi o înfăţişare tare ciudată: pe un trup mic şi plăpând, un cap mare, mare de tot, mai mare decât vreun alt cap de om. Muc trăia într-o casă uriaşă, singur-singurel, şi tot singur îşi făcea de mâncare; nu se arăta pe uliţă decât o dată pe lună şi dacă pe la vremea prânzului nu s-ar fi zărit ridicându-se un fum gros din hornul casei sale, nimeni n-ar fi ştiut dacă Muc cel Mic mai trăieşte ori ba ; seara se plimba pe acoperiş, şi de jos, din uliţă, ţi se părea că un cap de uriaş umblă de unul singur încolo şi încoace.

Tare răutăcioşi eram noi, băieţii, pe vremea aceea : câtu-i ziulica de mare ne ţineam numai de năzbâtii. Ziua, cînd Muc cel Mic pleca de-acasă, era o adevărată sărbătoare pentru noi; ne strângeam din vreme în faţa casei lui şi îl aşteptam să iasă ; uşa se deschidea şi în prag se ivea un cap mare cu un turban şi mai mare, urmat de un trupşor pirpiriu, îmbrăcat cu o fărâmă de feregea ponosită de sub care se zăreau nişte şalvari largi, încinşi cu un brâu lat; în brâu era înfipt un hanger lung, atât de lung, că anevoie îţi puteai da seama dacă Muc atârnă de hanger sau hangerul de Muc.

De cum păşea pe uliţă, porneam să chiuim de vuia văzduhul ; ne zvârleam tichiile în aer şi ţopăiam nebuneşte în jurul lui. Dar Muc ne întâmpina dând grav din cap şi cobora cu paşi domoli uliţa, târându-şi tălpile — asta din pricina imineilor( încălţăminte ) lui nemaivăzut de mari.
Noi, băieţii, ne luam după el strigând întruna: «Muc cel Mic ! Muc cel mic !» I-am făcut şi o strigătură hazlie, pe care i-o cântăm adesea; suna cam.aşa :

Muc, Muc, Muc, micuţule Muc,
Hai la joacă nu sta cuc !
Casa ta e mare, mare,
Capul tău pereche n-are:
Uriaş ca un ceaun !
Muc, piticul nostru bun,
Sari şi ia-te după noi!
Prinde unul, prinde doi,
Muc, Muc, Muc, piticul Muc!

Aşa ne distram adesea pe socoteala lui şi trebuie să mărturisesc, spre ruşinea mea, că eu eram capul răutăţilor; îl trăgeam mereu de mica lui feregea şi o dată l-am călcat din spate pe imineii lui uriaşi, iar bietul Muc s-a împiedicat şi a căzut.

Întîmplarea aceasta mi s-a părut nespus de hazlie, dar mi-a trecut curînd pofta de râs când l-am văzut pe Muc cel mic îndreptîndu-se spre casa tatălui meu. A intrat la noi în casă şi a zăbovit un timp acolo. Eu am stat pitit după poartă până când Muc a ieşit, însoţit de tatăl meu, care îl ţinea cuviincios de mână şi îşi luă rămas bun de la el cu multe plecăciuni. Nu prea mă simţeam în apele mele, aşa că am rămas o bună bucată de vreme în ascunzătoarea mea. În cele din urmă, însă, foamea care m-a răzbit s-a dovedit mai tare decât frica de bătaie şi, pocăit, cu capul plecat, m-am înfăţişat înaintea tatălui meu.

— Am aflat că l-ai supărat pe bunul Muc! zise el cu faţa întunecată. O să-ţi spun povestea lui şi n-o să mai râzi de el. Dar înainte şi după ce ţi-o voi spune, ai să-ţi primeşti papara obişnuită.
«Papara obişnuită» erau cele douăzeci şi cinci de lovituri, pe care tata, din păcate, le număra cu multă grijă. Scoase ţeava lungă a pipei sale, deşurubă muştiucul de chihlimbar şi, mai mânios ca oricînd, îmi trase o bătaie straşnică.

După ce isprăvi cu toate cele douăzeci şi cinci de lovituri, îmi porunci ca altă dată să mă port cu luare-aminte şi începu să-mi spună povestea lui Muc cel Mic.

Tatăl lui Muc, pe care-1 chema de fapt Mucrah, fusese un om de vază în Nicheea, numai că era tare sărac. Trăia aproape tot atât de singuratic cum trăieşte astăzi feciorul lui. Pe Muc nu-1 prea avea la inimă — îi era ruşine de înfăţişarea lui de pitic şi îl lăsa să crească la voia întâmplării, cu mintea neluminată de învăţătură.

La şaisprezece ani, Muc era încă un copil vesel, dar tată-său, om zgârcit la zâmbet, avea pentru el numai vorbe de dojeană : că pentru vârsta lui e încă prea copilăros, necopt la minte, ba chiar şi prost…

Într-o bună zi, bătrânul a căzut rău de tot şi de aici i s-a tras moartea. Muc cel Mic a rămas singur pe lume, neştiutor şi sărac.
Neamurile câinoase, cărora tatăl lui le rămăsese dator până peste cap, îl goniră din casă pe sărmanul băiat, povăţuindu-1 să plece în lumea largă să-şi caute norocul. Muc cel Mic se găti bucuros de drum.

O singură rugăminte a avut şi el: să i se dăruiască straiele tatălui său. Ruga i-a fost împlinită pe dată. Straiele nu i se potriveau deloc, căci părintele lui fusese un om voinic şi înalt.
Muc nu stătu însă mult pe gînduri: le reteză poalele şi le îmbrăcă. De strâmtat însă uitase să le strâmteze şi de aceea veşmintele sale, cu care mai umblă şi astăzi, par atât de ciudate : Turbanul uriaş, brâul lat, şalvarii largi, mica feregea albastră, toate erau moştenire părintească şi le-a purtat de atunci întruna. Ba îşi înfipse în brâu şi hangerul lung cu înflorituri al tatăluj său, îşi luă un băţ şi purcese la drum.

Umblă voios ziulica întreagă, că doar plecase în căutarea norocului. De zărea în praf vreun ciob scânteind în soare, îl vâra iute în buzunar, în credinţa că ciobul se va schimba pe dată în cea mai frumoasă nestemată; de vedea strălucind în depărtare cupola vreunei moschei sau oglinda sclipitoare a unui lac, se grăbea plin de nădejdi într-acolo, căci îşi închipuia că a ajuns în ţara minunilor. Dar, vai! De cum se apropia, nălucirile piereau ca un vis, iar oboseala şi foamea îi aminteau că se afla încă pe lumea asta, a muritorilor de rând.

Două zile şi două nopţi rătăci el amărât şi flămând, dar de noroc tot nu dădu ; hrană îi erau doar roadele câmpului, iar culcuş pământul tare.
In zorii celei de a treia zi, de pe o înălţime zări o cetate mare. Semilunile sclipeau pe minaretele sale şi steagurile colorate fâlfâiau pe acoperişuri făcîndu-i parcă semn să se apropie. Uimit, Muc se opri şi cuprinse cu privirea cetatea şi împrejurimile ei. „Aici e norocul lui Muc cel Mic ! îşi zise el. Acum, ori niciodată !” Şi cu toate că era istovit, sări în sus de bucurie. Îşi adună apoi toate puterile şi se îndreptă într-acolo.’

Deşi cetatea părea foarte aproape, ajunse la zidul ei abia spre amiază, pentru că nu-1 mai ţineau picioarele şi din timp în timp simţea nevoia să poposească la umbra unui palmier, ca să-şi mai tragă sufletul. În sfîrşit ajunse în faţa porţii ! Îşi netezi mica lui feregea, îşi înfăşură mai bine turbanul, întinse brâul în toată lăţimea lui şi îşi aşeză mai oblic hangerul cel lung; apoi îşi scutură colbul de pe iminei, luă băţul şi păşi hotărît în cetate.

Bătu îndelung uliţele în sus şi-n jos, dar nu văzu nici o uşă care să i se deschidă şi nu auzi nici un glas care să îl întâmpine : «Intră, micule Muc, mănâncă şi bea după pofta inimii şi odihneşte-ţi picioarele trudite de atâta drum !»

Tot colindînd aşa, Muc ajunse în faţa unei case mari, arătoase şi tocmai când se uita la ea cu mult jind, se deschise o fereastră şi se ivi o bătrînă care strigă cu glas cîntat:’

Hai fuguţa ! Hai, fugita !
Plină, plină-i străchinuţa !
Hai, vecinilor, la noi!
Masa-i pusă pentru voi.
Vecineilor, fuguţa,
Plină, plină-i străchinuţa !

Şi pe uşa casei dădu buzna o droaie de câini şi de pisici. Muc stătu o clipă pe gînduri dacă să se lase pradă ispitei, dar, luându-şi deodată inima în dinţi, păşi în urma câtorva pisicuţe. Ele cunoşteau desigur mai bine ca el drumul spre bucătărie.
Pe scară, Muc se întâlni cu bătrâna pe care o văzuse la fereastră. Femeia se uită la el încruntată şi-1 întrebă ce pofteşte.
— Ai chemat toată lumea la masă, răspunse Muc, şi, fiindcă sunt tare flămând, am venit şi eu.
Bătrîna râse şi-1 întrebă :
— De unde vii, om ciudat ? Toată lumea ştie că eu gătesc bucate numai pentru drăguţele mele de pisici, şi doar din când în când mai chem să le ţină tovărăşie şi niscaiva oaspeţi de prin vecini, precum vezi.

Atunci Muc cel Mic îi povesti batrânei cât de greu o dusese după moartea părintelui său şi o rugă să-i îngăduie în ziua aceea să mănânce şi el laolaltă cu pisicile.
Înduioşată de trista lui poveste, femeia îl pofti în casă şi-i dădu sa mănânce şi să bea pe săturate. După ce prichindelul mai prinse puteri, ea îl privi lung şi grăi:
— Muc, rămâi în slujba mea ! N-o să te osteneşti prea mult, iar eu o să am grijă de tine.
Muc cel Mic se învoi bucuros, căci mâncarea pisicilor îi fusese pe plac. Şi aşa rămase slugă la cucoana Ahavţi. Slujba era uşoară, dar ciudată.

Stăpîna Ahavţi avea doi cotoi şi patru pisici. In fiecare dimineaţă, Muc cel Mic le pieptăna blana şi le dădea cu pomezi scumpe.
Când stapâna pleca de acasă, Muc se îngrijea de pisici; la ceasul mesei le punea străchinuţe cu mâncare, şi noaptea le culca pe perne de mătase şi le învelea cu macaturi de catifea.

………………………………………………………………………………………………………….

Dar bucuria lui Muc nu avea să ţină mult. Când bătrâna pleca de acasă, pisicile nu il ascultau pe omuleţ şi făceau multe stricăciuni. Aşa că bătrâna se supără şi începu să-i facă zile negre lui Muc. Atunci Muc se hotătî să plece. Şi pentru că bătrâna nu-i plătise, hotărăşte să ia ceva drept plată. Cu ajutorul unui căţel ajunge într-o cameră secretă, de unde ia nişte conduri pentru că încălţămintea lui se rupsese şi un toiegel. Mai târziu avea să afle că toiegelul şi condurii erau fermecaţi.

Îşi dădu seama că nu e lucru curat cu condurii. Zbura cu ei, nu alta. Încercă în fel şi chip să se oprească, dar în zadar.
Deznădăjduit, începu să strige, de parcă ar fi strunit nişte cai :
— Ptrr… Ho… Ptrrr !
Ca prin farmec condurii se opriră, iar Muc se trânti istovit la pământ.

Mult s-a mai bucurat Muc cel Mic de condurii lui. Aşadar, tot dobândise el ceva de pe urma slujbei sale — se alesese cu un lucru care să-1 ajute în căutarea norocului.
Bucuros, dar sleit de puteri, Muc adormi degrabă ; trupul lui micuţ avea un cap, nu glumă, şi nu-i era deloc uşor să şi-1 ţină pe umeri.
În vis i se arătă prietenul lui, căţeluşul stăpânei Ahavţi, cel care-1 ajutase să găsească condurii; se făcea că-i spune :
— Dragul meu Muc, nu ştii să dai condurilor o întrebuinţare cu folos; află că de ai să te răsuceşti cu ei de trei ori pe călcâie, ai să zbori unde vrei; iar cu toiagul ai să găseşti comori, căci de se află undeva ascuns aur, toiegelul te vesteşte ciocănind de trei ori în pământ; iar de se află argint, numai de două ori.

Aşa visă Muc cel Mic. Când se trezi, îşi aminti de visul lui năstruşnic şi se gândi să facă de îndată o încercare. Încălţă condurii, ridică un picior şi începu să se răsucească pe celălalt călcâi.

Oricine a încercat vreodată să se învârtească de trei ori în şir pe un călcâi, încălţat cu nişte conduri uriaşi, nu s-ar mira că o asemenea ispravă Muc n-a izbutut s-o facă dintr-o dată ; şi apoi mai trebuia pus la socoteala şi capul lui greu, care-1 trăgea ba într-o parte, ba în alta.
Sărmanul pitic căzu de câteva ori cu nasul în pământ, dar nu se dadu bătut: se mai apucă o dată şi încă o dată de aceeaşi treabă până ce izbuti. Se învîrti ca o sfârlează pe un călcâi şi îşi dori să ajungă undeva pe aproape, într-un oraş mare.

Nici n-apucă bine să-şi sfârşească gândul, că se înălţă în văzduh, purtat de condurii năzdrăvani, care vâsleau prin nori atât de iute, încât, până să se dezmeticească, Muc se trezi într-o piaţă cu multe tarabe, în jurul cărora forfoteau cu treburi o mulţime de oameni.

Colindă încolo şi încoace printre ei, până socoti că e mai cuminte s-o ia pe uliţe mai neumblate, căci.prin piaţă, în înghesuială, îl călca pe conduri ba unul, ba altul. Mai-mai să-1 dea grămadă ! în învălmăşeală, hangerul său ascuţit împungea oamenii, aşa încât cu chiu cu vai prichindelul scăpă nebătut.

Muc cel Mic începu să chibzuiască în ce fel şi-ar putea agonisi cîţiva bănuţi. E drept că avea un toiegel care îi descoperea comorile ascunse, dar cum să dea el de un asemenea loc unde să fie îngropat aur sau argint ?

La nevoie, ar fi putut face şi altceva; să-şi arate oamenilor făptura lui hazlie şi aşa să câştige bani; era însă prea mândru ca s-o facă. Până la urmă îşi aduse aminte de iuţeala picioarelor sale. Cu condurii năzdrăvani ar putea să-şi agonisească cele de trebuinţă — îşi zise el — şi hotărî să intre undeva în slujbă ca ştafetă.

Socotind că împăratul din această cetate plăteşte o astfel de slujbă mai bine ca pe oarecare alta, află unde este palatul lui. Un străjer care stătea de veghe la porţile palatului îl întrebă pentru ce a venit. Auzindu-1 pe Muc că e în căutarea unei slujbe, îl trimise la păzitorul robilor.

Muc îi spuse şi acestuia, fără zăbavă, păsul lui: cum ar vrea şi el să intre în slujbă, ca ştafetă a împăratului.
Păzitorul robilor cătă lung la el şi-i spuse :
— Cum ? Cu picioarele tale de o şchioapă vrei să slujeşti ca ştafetă a împăratului ? Piei din faţa mea ! N-am chef să-mi pierd timpul cu toţi zănaticii!
Muc cel mic stărui însă, spunând că e gata să se ia la întrecere cu cea mai bună ştafetă împărătească.

Vorbele lui îi părură nespus de caraghioase păzitorului de robi, care-i porunci ca pînă în seară să fie pregătit pentru încercare.
După ce îl duse pe Muc la bucătărie şi porunci să i se dea să mănânce şi să bea pe săturate, păzitorul robilor se înfăţişă împăratului şi-i povesti despre ciudatul omuleţ şi despre cererea lui. Împăratul, om hâtru, se bucură că păzitorul îl oprise pe Muc la curte ; va avea astfel prilejul să petreacă puţin pe socoteala piticului.

Cu ajutorul condurilor fermecaţi Muc cel Mic a căştigat concursul şi a căpătat slujba de ştafetă a împăratului. Dar peripeţiile abia încep.