Bătrânul din Lună

A fost odată un magistrat cumplit de trufaş. Era atât de trufaş încât le poruncea supuşilor să-i arate toată cinstea care le stătea în putinţă. De fiecare dată când se pregătea de drum în afara oraşului, la orice oră din zi sau din noapte, locuitorii erau nevoiţi să iasă din case, să îngenuncheze şi să facă plecăciuni adânci în timp ce trecea convoiul maagistratului; dacă nu făceau întocmai, erau aprig pedepsiţi de soldaţii acestuia. Pe cât era de iute la mânie, pe atât era de mândru. Se spunea că aştepta ca până şi maimuţele să coboare din copaci şi să facă plecăciuni în faţa lui.

Magistratul era neîndurător cu servitorii, crud când venea vorba de duşmani şi nemilos cu oamenii din ţinutul său. Cu toţii se temeau de mânia lui, iar când tuna şi fulgera, toată lumea tremura de spaimă. Pe la colţuri îl numeau Magistratul Tigru.

Cea mai arzătoare dorinţă a Magistratului Tigru era să aibă neamuri cu sânge regal. Fiecare hotărâre a lui era făurită pentru atingerea acestui scop, fiecare uneltire făcea parte dintr-un plan de a fi primit în familia imperială. De cum i se născu fiul, făcu nenumărate drumuri şi cercetări pentru a câştiga teren sperând că într-o bună zi avea să îşi însoare odrasla cu un membru al familiei regale. Într-o noapte, în timp ce magistratul străbătea munţii (plecat din nou la drum, încercând să aranjeze o căsătorie pentru fiul său), zări în lumina lunii un bătrân care stătea singur la marginea drumului. Bătrânul nu băgă în seamă nici caii, nici caleştile care treceau pe lângă el, nici ţesăturile de brocart, nici însemnele de stat continuând să citească într-o carte pe care o ţinea în poală, şi trecând din când în când degetele peste o desagă cu fire roşii. Nepăsarea bătrânului l-a mâniat pe Magistratul Tigru şi a poruncit trăsurii să oprească. Dar pe bătrân nici măcar scârţâiturile roţilor nu-l făcu să ridice privirea. Până la urmă Magistratul Tigru a coborât din caleaşcă şi s-a îndreptat spre bătrânul care rămase cufundat în carte.

– Îndrăzneşti să nu te înclini în faţa magistratului tău? tună el. Bătrânul şi-a văzut mai departe de citit.
– Ce citeşti atât de important? întrebă magistratul pe un ton poruncitor, privind paginile cărţii. Erau pline de notiţe neclare şi mâzgălituri, într-o limbă necunoscută magistratului. Nişte prostii! spuse în cele din urmă.
– Prostii! îi răspunse bătrânul, ridicând în sfârşit privirea. Nătărăule! Asta e Cartea Norocului. În ea se află toată ştiinţa lumii trecute, prezente şi viitoare.

Magistratul privi din nou semnele din carte.
– Nu înţeleg ce scrie, zise el.
– Bineînţeles că nu înţelegi, îi răspunse omul. Dar eu, Bătrânul din Lună, Paznicul Cărţii Norocului, o pot descifra. Şi aşa pot oferi un răspuns tuturor întrebărilor din lume.
– Poţi răspunde oricărei întrebări din lume? întrebă magistratul în derâdere. Prea bine! Când va ajunge la etatea potrivită, cu cine se va însura fiul meu?

Bătrânul din Lună răsfoi paginile cărţii.
– Hmm… murmură ca pentru sine. Iată, aici: viitoarea soţie a fiului tău este fiica de doi anişori a băcanului din satul vecin.

– Fiica unui băcan! exclamă furios magistratul.
– Da, continuă Bătrânul din Lună. Acum fetiţa este înfăşată într-o pătură albastră, brodată cu iepuri albi şi şade în faţa casei, în poala bunicii ei oarbe.

– Nu! răcni magistratul. Nu voi permite una ca asta!
– Acesta e adevarul, zise bătrânul. Sunt meniţi să fie soţ şi soţie. Eu însumi am legat firul roşu care îi uneşte.
– Ce fir roşu? ceru să ştie Magistratul Tigru.
– Chiar nimic nu ştii? Toţi oamenii care se întâlnesc în lume sunt legaţi de mine cu unul din firele acestea roşii, explică Bătrânul din Lună oftând şi ridicând desaga plină cu aţa roşie. Când te-ai născut, ţi-am legat glezna cu fir roşu de glezna soţiei tale. Apoi, pe măsură ce creşteaţi, firul devenea din ce în ce mai scurt, până când, într-un final, v-aţi cunoscut. Toţi oamenii alături de care te-ai petrecut în viaţă ţi-au fost aduşi de firele roşii pe care le-am legat eu. Oi fi uitat să leg capătul vreunui fir şi de aceea astăzi mă întâlneşti pe mine. Voi avea grijă să nu se mai întâmple.
– Nu te cred, zise sec magistratul.
– Crezi sau nu, replică bătrânul punând cartea în desagă, am ajuns la capătul firului, iar acum va trebui să plec.

Magistratul rămase ţintuit locului, privind uimit silueta bătrânului care se îndepărta urcând spre munte.
– Bătrân nebun! îşi zise bărbatul. Ce pierdere de vreme!

Şi întorcându-se la caleaşca sa, porni din nou la drum. Însă, în timp ce străbăteau satul vecin, în faţa unei case văzu o femeie bătrână şi oarbă, ţinând în poală un bebeluş. Fetiţa era înfăşurată într-o pătură albastră, brodată cu iepuri albi, chiar aşa cum descrisese Bătrânul din Lună.

Văzând acestea Magistratul Tigru se făcu roşu ca racul de mânie.

”Nu voi permite ca fiul meu să se însoare cu fiica unui băcan!” îşi jură el. Astfel, după ce ajunse acasă, îi ordonă în secret unuia dintre servitori să se întoarcă la casa băcanului şi să curme viaţa micuţei cu un cuţit. ”Asta o să mă scape de ea”, îşi zise.

Mulţi ani mai târziu, Magistratul Tigru şi-a văzut visul cu ochii. A reuşit să aranjeze căsătoria fiului său cu una dintre multele nepoate ale împăratului şi să obţină astfel conducerea unui oraş îndepărtat. În ziua nunţii, Magistratul Tigru i-a mărturisit fiului său cum a reuşit să aranjeze căsătoria şi să păcălească profeţia Bătrânului din Lună. Fiul (care nu semăna deloc cu tatăl) n-a scos nicio vorbă însă după nuntă a trimis un servitor credincios la casa băcanului pentru a încerca să îndrepte răul făcut cândva de tatăl lui. Între timp, cunoscând-o mai bine pe mireasa lui, a fost bucuros să constate că amândoi erau mulţumiţi unul de celălalt. Proaspăta lui soţie i se părea frumoasă, dar era un lucru pe care nu-l înţelegea: purta tot timpul o floare delicată pe frunte.

– Draga mea soţie, zise el, de ce porţi tot timpul această floare? N-o laşi deoparte nici măcar când dormi.
– Ca să-mi ascund cicatricea, răspunse ea, atingându-şi stingheră fruntea. Abia împlinisem doi ani, când am fost înjunghiată de un necunoscut. Am supravieţuit, însă am rămas cu o cicatrice.

Chiar în clipa aceea, servitorul cel credincios dădu buzna în încăpere.

– Stăpâne, zise el, am făcut ce mi-aţi cerut. Acum mulţi ani, întreaga familie a băcanului s-a prăpădit într-un potop – cu excepţia fiicei sale. Regele oraşului (cel de-al nouălea fiu al împăratului) a adoptat-o şi a crescut-o ca pe propriul lui copil…Această fiică este soţia dumneavoastră!