A fost odată, pe timpuri, un om ce-şi avea casa taman lângă vadul unui râu, departe însă de orice aşezare ormenească aşa că, în afară de nevastă şi copii, nu avea cu cine să scoată o vorbă decât atunci când se încumeta să treaca pe acolo careva; aşa ceva nu se întâmpla decât vara, în timpul târgurilor, când oamenii treceau dintr-o parte în alta a râului pentru a-şi vinde agoniseala de prisos că, în restul vremii, ori veneau puhoaiele de la munte, ori viscolul troienea drumeagul încât, nici chiar haitele flămânde ale lupilor nu se încumetau să vină în acele locuri.
Şi se spune ca era vrednic acel om, ca nimeni altul dar, din puţinul pâmant pe care-l avea din moşi-strămoşi, abia putea scoate cât să astupe gurile flămânde ale plozilor, cu toate că trudea pe ogor din zori şi până-n nopte; când venea vremea târgurilor, se mai cârpea cât de cât ajutând pe căruţaşi să treacă vadul cu ape repezi, pentru care căpăta în schimb, ba vreun drob de sare, ba vreo măsură de linte, dar asta nu făcea să-l scoată din sărăcia lucie în care trăia şi, nu că-i păsa prea mult de el însă, când era vorba de copii, i se rupea inima gândindu-se
că sunt mereu flămânzi.
Aşa s-a făcut că într-o iarnă mai câinoasa parcă decât toate celelalte, pe când n-avea ce să trebăluiască pe afară, a găsit vreme să se sfătuiască cu nevasta ceva mai mult ca de obicei dar, nici ea n-a ştiut ce ar fi trebuit să facă pentru a scăpa de sărăcie. Mâhnit din cale-afară, în acea noapte nu i s-a lipit geană pe geană, mai în zori i-a trecut prin minte un gând năstruşnic şi, dupa ce l-a rumegat îndelung, a sărit de sub pătură mai bucuros ca niciodată.
— Scoală, nevastă, a spus el, că am scăpat de necazuri!
— Doar n-oi fi găsit vreo comoară în somn?
— Nu râde, ci mai bine ascultă la ce m-am gândit…
Şi omul nostru s-a apucat să spună nevestei tot ce i-a trecut prin minte.
— N-o sa fie prea uşor! a zis ea neîncrezatoare.
— Lasă, ca ne-om descurca noi… Cum a dat primăvara, s-a şi apucat de treabă, începând a doborî copaci din cei mai înalşi şi a-i ciopli în fel şi chip, iar când apele venite din munţi s-au mai liniştit, ajutat de femeie şi de copiii cei mai răsăriţi, a meşterit un pod între malurile cele mai apropiate, nu prea departe de vad, pentru a nu fi nevoit să cârmească prea mult drumul bătătorit al căruţelor; având totul pregătit din vreme, a dat podul gata doar în cateva săptămâni, apoi când ultima scoabă a fost bătută în bârnele de legătură, femeia a zis:
— Bărbate, te-am lăsat în ale tale ca să nu-ţi stric cheful dar, daca oamenii, în loc să-ţi dea ceva pentru a trece pe podul tau, vor voi să meargă prin vad?
– Asta n-o mai cred! Ştii doar că mai toate căruţele se împotmolesc în nisipul de pe fundul râului, încât sacii sunt trecuţi cu cârca…
– Să dea Dumnezeu să fie aşa!
– Apoi, m-am gândit că, atunci cand vor afla despre pod, oamenii vor începe să treaca dintr-o parte în alta şi la celelalte târguri de primăvară şi toamnă, cand vadul nu e de folos…
– Şi daca nu vor să-ţi dea nimic în schimb, ce vei face că, doar n-o să stai cu parul de paza?!
– Uite că la asta nu m-am gândit!
– Oricum, ai făcut o treabă pe cinste şi, de n-o să fie dupa gândul tau, te-o ajuta cumva Dumnezeu pentru fapta ta cea bună! a zis femeia şi a plecat spre casă.
Spusele femeii l-au cam pus pe gânduri dar, cum omul nostru era istet foc, pâna spre înserat a şi găsit cum să iasă din încurcătură; n-a zis nimic la nimeni dar, spre dimineaţă, a ieşit tiptil, fără a trezi pe ai săi şi nu s-a oprit decât la podul cu pricina.
Şi nici nu a urcat Soarele de-o sulită pe cer, când s-a şi făcut auzit scarţâit de caruţe şi pocnet de bici.
„Acum e acum!" şi-a zis omul nostru şi s-a pitit dupa nişte bârne, aşa cum plănuise, taman la mijlocul podului.
— Ia uite făcătura Domnului! Cine o fi meşterit podul ăsta grozav?! a auzit el mi-nunâdu-se pe unul din caruţaşi.
— E nou nouţ, aşa că numai în primăvara asta a fost ridicat! a spus un altul.
— Cum-necum, bine că am scăpat de trecerea prin vad!
Dupa ce căruţaşii s-au mai minunat o vreme, încercându-i tăria, au dat bice cailor dar, când au ajuns cam pe la mijloc, în faţă numai că le-a apărut un urs mare cât toate zilele .
– Opriti, a început a grăi fiara cu glas omenesc, ridicându-se în doua labe, că acesta este podul meu şi nimeni nu poate trece dacă nu-mi răspunde la nici o întrebare!
Bieţii oameni şi-au făcut cruce încredinţaţi fiind că e necuratul, cum însă arătarea n-avea de gând să plece şi nici căruţele nu aveau cum să le întoarcă prea lesne, unul dintre ei şi-a luat inima în dinţi şi a întrebat:
– Da’ dacă nu vom şti a răspunde, ce se întâmplă?
– Cel ce nu va cunoaşte răspunsul, ori îmi va da drept plată cât îl lasă inima din ce are, ori va fi nevoit să treacă prin vad…
– Da’ cum se face că poti grăi? a întrebat un altul.
– Sunt un urs vrăjit de zâna pădurii! a spus ursul chicotind.
Neavând încotro şi, mai ales că ursul nu le cerea marea cu sarea, cel ce mergea în frunte, a vorbit în numele tuturor cărutaşilor:
— Dacă altfel nu se poate, întreabă-ne ce ai de întrebat, ursule, că nu mai ajungem la târg…
Aşa s-a făcut că dupa o vreme, cârutaşii s-au obişnuit cu ursul cel vrăjit dar, nimeni nu putea răspunde la întrebările acestuia, îi dădeau câte ceva, iar el se ferea în lături, lăsându-i să treacă ba într-o parte, ba în alta; de altfel, acum erau multumiţi că pot trece râul aproape tot timpul anului şi, cum ursul nu era lacom, mulţumindu-se eu te miri ce, unii au început a-l îndrăgi, mai ales că, întrebările lui nu erau niciodată aceleaşi, încât se minunau până şi bătrânii, neştiind de unde le mai născoceşte.
Nu după multă vreme vestea despre ursul cel vrăjit, ce putea grăi asemeni oamenilor, s-a întins până hăt departe, şi au început a veni la acel pod de la capat de lume înţelpţi de peste mari şi ţări pentru a încerca să răspundă la întrebările acestuia; cum însă toti dădeau greş, îţi lăsau obolul şi plecau care încotro uimiţi peste măsură de isteţimea nemaiîntâlnită a păzitorului de pod cu chip de fiară şi glas de om.
Auzind despre o aşa minune, într-o bună zi, Dumnezeu l-a chemat pe Sfântul Pâetre şi i-a zis:
– Petre, ai aflat de omul acela îmbrăcat în blană de urs, la întrebările căruia nu poate răspunde nimeni?
-Am aflat, Doamne…
– Se pare că e foarte istet !
– Aşa se zice…
— Ce-ar fi să-l punem la încercare?
— Facă-se voia Ta, Doamne! Luând chipul unor bătrâni sărmani,
Dumnezeu şi Sfântul Petre au coborât pe pâmant chiar lângă podul eu pricina, pentru a vedea eu ochii lor ce şi cum; când au ajuns la mijlocul lui, le-a ieşit în cale ursul, care le-a dat bineţe apoi, le-a spus:
– Văd că nu sunteţi de prin partea locului şi n-aţi aflat că nu puteţi trece decât de-mi va răspunde unul din voi.
– Daca aşa-i obiceiul, n-avem încotro… a spus Sfântul Petre, zâmbind în bară.
-Te prinzi deci, sa răspunzi?
– Păi, cum altfel?
– Bine, moşule… Spune-mi, rogu-te, câte fire de păr sunt pe Pâmant?
– Dar asta numai Dumnezeu poate şti!
– Aşa-i, dar n-ai putut răspunde…
– Da’ tu poti să spui?
– De unde să ştiu, moşule?! Daca aş pune întreări la care să pot eu răspunde, ar face la fel oricare mintos.
– Că bine zici! Da’ ce se întâmplă daca n-am ştiut ce şi cum?
– Va trebui să-mi dati ceva de-ale gurii…
– Dar suntem saraci ca vai noi, ursule, ba încă n-am pus nimic în gură de zile întregi!…Ce-am putea să-ţi dăm?
— Nimic, dar treceţi prin vad nu pe podul meu!
— Ne sunt săbite picioarele, n-a contenit a se văicari Sfâtul Petre, şi ne vor lua apele la vale! Cum poţi lăsa nişte bâtrâni neputincioşi de izbelişte?
Ursul a cazut pe gânduri apoi, scarpinându-se dupa ureche, a zis înmuiat de-a binelea:
— O să vă las a trece da’ mai întâi sa îmbucati ceva de la mine, că vă vad tare flâmânzi!
Spunând acestea, cât ai clipi din ochi, a scos din traistă un codru de pâine şi o bucată de slană, pe care le-a împarţit în trei şi, dupa ce le-a pus pe ştergar, şi-a făcut semnul crucii, zicând:
— Luaţi de la mine puţin şi de la bunul Dumnezeu mai mult că, dacă aş fi căpătat şi altceva, v-aş fi dat şi pentru drum ceva de-ale gurii, dar am avut o zi tare rea! Azi n-a trecut decât un singur carutaş pe aici…
— Da’ de cand îşi fac urşii cruce? a întrebat Sfântul Petre.
Ursul a cătat în jur şi nezărind nici ţipenie de om în preajmă, a spus în şoaptă:
— Apoi, să vă spun o taină că, vă văd a fi de treabă, numai să nu afle nimeni că mă fac de râs în tot ţinutul!
— Fii fără grijă…
— Aflaţi că nu-s urs de-adevăratelea ci, doar un om ca oricare altul, împins de nevoi să încalce porunca Domnului!
— Dar ce rele ai făcut, omule?
— M-a împins păcatul ca, dupa ce am săltat podul, să-i păcălesc pe toţi dându-mă drept urs că, nu mai ajungeam cu de-ale gurii pentru ai mei…
— Acum, cel puţin, te-ai mai ajuns cumva?
— Da’ de unde că, fiecare îmi lasă cât vrea şi cât poate, numai că îmi e inima grea ca noaptea de când fac asta!
— Lasă, că Cel ce le ştie pe toate, te va ierta, a spus SfântuI Petre, numai că ar trebui să laşi baltă păcălelile.
– M-am gândit la aşa ceva, dar tare îmi e că iar îmi flămânzesc copiii!
– Încearcă, omule, şi vezi că, poate, n-o să mai fie ca înainte.
Povestea spune că Dumnezeu şi SfântuI Petre s-au dus într-ale lor, iar omul nostru, cu inima ceva mai uşurată, s-a întors la casa lui, unde a început din nou să-şi are şi să-şi semene ogorul lăsat în paragină; şi nu mică i-a fost mirarea văzând că roadele acestuia, nu numai că-i ajungeau, dar îi şi mai prisoseau.
Pasămite, bunul Dumnezeu, ce tăcuse tot timpul, îl răsplătise pentru bunătatea lui, făcându-i să-i rodească palma de pămant ce-o avea, într-un an, cât altele asemenea în zece.
Şi se mai spune că, la început, oamenii s-au mirat nemaiîntâlnind ursul pe pod
dar cum se obişnuiseră a lăsa mereu câte ceva, neştiind să răspundă la întrebări, au continuat să pună de-ale gurii pe locul de unde apărea de obicei ursul, încredinţaţi că odată şi odată acesta se
va întoarce.
Bătrânii spun că unii îl mai aşteaptă şi acum, dar omul nostru a aruncat de mult blana ce începuse să năpârlească, fericit fiind ca-i dăduse Dumnezeu gândul cel bun de a se întoarce la ogorul său.
Lasa un comentariu