Revolta dobitoacelor, de Vasile Voiculescu

Limbile vremii alunecaseră de pe tăişul lustruit al baltagelor de piatră pe luciul paloşelor de bronz. Omul intra în eră cu tot alaiul de animale îmblânzite după el.

Într-un amurg sălbatic de iarnă, el se întorcea necăjit de la pădure. Carul primitiv, cu roata otova, se frânsese într-un prăguş şi omul, ca să-l urnească, trebui să ostenească o jumătate de zi.

Femeia ieşi din bordei cu pruncul în braţe şi-i ajută să dejuge. Apoi oamenii se mistuiră în hrubă. Dobitoacele rămaseră afară singure, apărate de câinii lihniţi.

Crivăţul se zburli. Împinse de frică, de foame şi de frig, animalele se înghesuiră una în alta, la un loc. Toate asuprite, toate răzvrătite împotriva omului. Tirania lui le scosese din răbdări.
– Azi a fost mai crunt ca niciodată, spuse taurul negru, pe când celălalt soţ îi lingea milos grumazul.
– Ar trebui să-l iei în coarne, zise bivolul ceacâr, sfredelindu-şi cu limba nările.
– De ce n-o faci tu? i-o întoarse taurul.
– Eu, vezi, am coarnele teşite.
– Atunci calcă-l în picioare şi fă-l zob, cum zobeai odinioară în sihlă tigrii.
– Eu singur? Acolo umblajm în turme. Tuna pământul sub noi cănd porneam năvala.
– Numai câinii pot să-l sfâşie, îşi dete cu părerea berbecul. Când rătăciţi departe după vânat, săriţi, voi pe el, zăvorând fiara cea mai aprigă. Eu, să am colţi şi gheare…
-Zadarnic mestecaţi voi în gură vorbe zadarnice ca paiele. Cum să te atingi de el? Ştiţi ce putere are?
– Ce? întrebară toate.
– La vânat, el apucă vulturul din nori şi-1 dărâmă jos. Ţinteşte de departe iepurele şi biata vietate rămâne acolo încremenită şi aşteaptă să vină s-o culeagă, Nu aleargă ca mine să-i iasă sufletul după vânat.
– Cum? îşi lungeşte mâna într-atât de sus, până la păsările cerului? întreabă o oaie rumegând cuvintele.
– Nu. Dar face ceva şi mai neînchipuit. Când vrea, îşi dezlipeşte un deget de la mâini pe care îl încordează în chip ciudat. Şi degetul, cu o unghie ascuţită de fier în vârf, zboară cât ai clipi şi apucă pasărea pe care i-o aduce jos.

-Am văzut şi noi degetele acelea vrăjite, lungi şi cu cange în vârf. Are multe în tolba de la spate. Cu ele face semn şi opreşte pasărea din zbor.
– Dar braţul? se jelui taurul. Aţi văzut cum şi-l lungeşte, de te ajunge la zece stânjeni depărtare. Vai de carnea ta dacă pumnul braţului de adaos are piatră în el! Şi după ce te-a lovit, ia braţul de jos şi îl pune la loc, rosti înfiorat taurul.
– Asta e puterea lui, urmă câinele. El nu e ca noi, se schimbă şi se mlădiază după nevoi. L-am văzut odată, când era cald, cum s-a jupuit singur de piele. Se răcorea în apă cu toată Carnea de sub piele şi păr afară, nu aşa cum scosesem eu numai limba.

Mieii, taurii, bivolii holbară ochii, minunaţi de povestirile lui, şi câinele, îngâmfat, urmă:
– Odată am fost de faţă când şi-a scos copitele.
– Copitele? Cum se poate? zise un mânz naiv.
– Da, copitele de la glezne în jos. Îi intrase în ele o pietricică. Pe urmă şi le-a pus la loc şi nu s-a mai cunoscut de unde le lepădase. Când a fost să treceam o apă, şi-a dezghiocat piciorele mai jos de genunchi, a pus pielea şi carnea pe umăr, ca pe nişte păstăi. Iar dincolo, pe mal, s-a alcătuit la loc.
– Magie şi vrăjitorie, gemu dulce vaca. Uitaţi-vă! Mâna femeii îmi ţine loc de viţel. Când ugerul împovărat de lapte mă apasă, chem prelung. Şi ea vine. închid ochii şi-s fericită, închipuindu-mi puiul sub mine.

Deodată usa de bârnă se deschide si în cisla dobitoacelor răzvrătite căzu pisica. Pe urmele ei curgeau ocările femeii. îşi şterse grijulie mustăţile şi blana mânjită de smântână.
– Ăştia sunt oamenii, spuse pisica.
– Ai căzut tocmai bine, mugi taurul. Învaţă-ne cum să scăpăm de om.
– Năvăliţi asupra lui. Unul singur e de ajuns ca să-1 facă praf!
– Lesne de spus. Cum să-1 faci când este cât un munte şi pe deasupra şi vrăjitor? Şi cine poate să se uite în ochii lui fără să-i plece pe ai săi? Are privirile totdeauna biruitoare.
– Vă înşelaţi, îi mângâie pisica. E mai plăpând ca un viţel. Vi-l dau în labe, gol şi fără apărare, chiar acum.

Îi duse îndărătul bordeiului unde şoarecii făcuseră câteva găuri în perete. Priviră, cu toţii, pe rând. Câinele, după ce privi cu ochii lui duioşi de copil orfan, puse şi bumbul umed al nasului şi, la mirosul cunoscut al stăpânului, coada începu să i se mişte bucuroasă.

Omul se dezbrăca pentru somn, aruncându-şi una câte una vrăjile. Capul rotund şi mic se răsucea pe un gât fără vlagă. Grumazul taurului pe lângă el era un trunchi de gorun pe lângă o trestie.
Dobitoacele priveau aprinse. Cozile băteau pântecele flămânde şi ochii se înflăcărau de ură.
– Haideţi, curaj! porunci pisica.

Deodată câinele, aşezându-şi a doua oară ochiul la spărtură se trase înapoi speriat şi o rupse la fugă. Celelalte dobitoace priviră din nou şi, îngrozite, o luară la sănătoasa, ascunzându-se.
Omul izbise două pietre şi ţâşni flacăra unui fulger care înspăimântă animalele. Deasupra, tavanul se făcuse străveziu şi o frântură din soare veghea liniştită la căpătâiul omului.