Puiul

Un cuib de paie trupul, un simplu cuib de paie,
Dar pasărea din ceruri, în el, îşi ţine-un pui…
Şi zilnic îl priveşte: cum creşte, cum se-nfoaie,
Cum pică din picioare, sub chiar aripa lui.

I-aduce, la răstimpuri, grăunţe de lumină,
Să-nvingă, puiul, foamea de-a creşte dintr-o dată;
Îi ţine cald o vreme, ea, pasărea blajină,
Ce-n mâinile răbdării îl lasă altă dată.

Un zâmbet îi fărâmă în lacrimi mici, sclipinde,
Iar puiul se repede cu ochii mari, cu gura,
În jocul ei cel tainic, nevinovat se prinde,
Prin cuibul strâmt, de paie, tot dându-se de-a dura.

E mult până-şi ia zborul, puţin până revine
Şi roată dă căsuţei în care-a fost iubit.
Dar pasărea din ceruri îl ia acum la sine…
Şi sufletul se duce spre tot ce-a jinduit.