Cum, nu știați că vântul spune povești? Înseamnă că nici astă primăvară, nici astă toamnă nu i-ați ascultat șușotelile din fâneață ori din frunzișuri! Sau nu l-ați înțeles, socotind că vine și pleacă așa, hai-hui, jucându-se de-a prinselea. Mare meșter povestitor este vântul. M-a învățat bunicul să-i ascult șoapta și să i-o înteleg.
– Viu de departe, de peste mări și țări, oho! câte n-am văzut eu pe unde am colindat, că drumurile îmi sunt lungi și nu de puține ori ocolite. M-am oprit oleacă într-o pădure și am luat aminte la cele ce spun tufanii și copacii atunci când își clatina frunțile! Am plecat mai departe zăbovind asupra câmpiei unde am șușotit cu lanurile, port vara solia roadelor bogate ale grânelor, iar toamna pe cele ale porumbului. Mă mai odihnesc și eu că de, acela care umblă mult ostenește și el. Atunci mă aciuiez prin vreo livadă, acolo trag câte un pui de somn, sorbind aroma vreunei piersici ori a unui măr. Pornesc din nou și urc pâna sus pe crestele cele mai înalte ale munților, cobor apoi văile și din izvor în pârâu, apoi mai departe pe râuri, pâna la marea încrețită de valuri cu coame înspumate. Iau un susur cu mine și-l port, îl port și îl cânt… … și uite așa, azi aici, mâine colea, pretutindeni și nicăierea! ba un alint, ba o doină, numai să stați și să mă ascultați!
Astăzi dimineață, așa cum am spus, era și el mai altfel decât a fost pâna acuma. Parcă mai posomorât, mai îngândurat, nu-și mai afla astâmpărul.
– De-acuma, gata, mi-a trimis vorbă din lăcașul lui de Miază-Noapte fratele meu cel mare: crivățul. Și-a tocmit telegarii, și-a încordat trâmbițele și și-a foltuit tobele, el are să domnească peste iarnă, are să-nvălmășească omăturile, ridicând nămeți și troiene. Ei, după o vreme are să ostenească și el, atunci ai să ieși afară și ai să te dai cu săniuța.
1 comentariu