A fost odată ca niciodată un stejar bătrăn care trăia chiar în mijlocul unei păduri întinse.
De bătrân ce era nici nu mai ştia câţi ani are … Braţele-i erau noduroase iar coaja în care era îmbrăcat era aspră şi pe ici, pe colo, cârpită pentru că vijeliile pe care le înfruntase de-a lungul vremurilor au smuls câte o bucată din ea.
Stejarul cel bătrân o iubea tare mult pe Domna Toamna. Îi plăceau cel mai mult culorile cu care ea îi vopsea frunzele: galben ruginiu, roşcat-portocaliu… Domniţa Toamna îl mângâia cu vânturi reci, îi spăla ramurile cu ploi lungi şi uneori, dimineaţa îl dădea peste tot cu o brumă argintie şi el se simţea atunci tare frumos….. Cum sosea ea, stejarul o întreba:
– Domniţă, când vor fi coapte şi fructele mele? Sunt aşa de multe iar eu sunt bătrân şi nu le mai pot ţine…
– Aşa e, Moş Stejar. Eşti plin de ghindă gustoasă. Mai aşteaptă puţin şi se va coace. Atunci voi chema veveriţele şi pe Moş Martin să o culeagă.
– O, ce bine-mi pare! răspundea stejarul. Sprintenele veveriţe vor lua ghinda şi o vor duce în cămară ca să aibe provizii la iarnă. Şi Martin, moşul, cu câtă plăcere o va mânca.
Nu mai trecu mult timp şi chiar aşa se întâmplă. Ghinda stejarului se cocea, fu culeasă de veveriţe, de Moş Martin, uneori cădea pe jos şi de acolo o adunau alte vieţuitoare… Încet, încet, stejarului îi cadeau şi ultimele frunze, semn că, în curând, toamna va pleca.
– Stejarule, eu trebuie să pornesc la drum, şopti Toamna. Acum greutatea fructelor nu te mai apasă. Poţi să te odihneşti. Din frunze ţi-am făcut un covor moale cu care am învelit rădăcinile tale ostenite. Poţi să dormi, să te odihneşti, până când sora mea, Primavara, te va trezi…
– Mulţumesc, Toamnă frumoasă, îi răspunse stejarul şi apoi se cufundă într-un somn adânc…
Lasa un comentariu