Inregistrare

Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.

Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.

Login

Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.

Resetare parola

V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.

Va rugam sa va autentificati.

Please briefly explain why you feel this question should be reported.

Va rugam explicate, pe scurt, de ce credeti ca aceasta intrebare trebuie raportata.

Motivul pentru care raportezi utilizatorul.

AniDeȘcoală.ro Latest Articles

Povestea ariciului intelept, de Vladimir Colin

Povestea ariciului intelept, de Vladimir Colin
Poți fi de ajutor la urmatoarele teme

A fost odată ca niciodată, a fost odată un arici. Da, da, un arici bătrân, tare bătrân şi tare înţelept. De bătrân ce era, îi crescuse o barbă albă până la piept şi de înţelept ce era… uf! nici nu ştiu ce să vă mai spun. Poftim! N-am văzut în viaţa mea un arici mai înţelept. E bine?

Aşa… se trezeşte într-o bună dimineaţă ariciul…

– Hm! Cum o fi pe-afară?

Îşi scoate el nasul pe fereastră… (Dar ce credeţi voi? Avea o casă gospodărească, avea uşă, un coş şi o fereastră.) Îşi scoate el, aşadar, nasul şi miroase în dreapta şi în stînga, în sus şi în jos:

– Bun! Nu plouă.

Îşi apucă atunci ariciul barba cu amândouă lăbuţele şi şi-o trece de câteva ori peste ţepii care-i slujesc la tot felul de trebi. Acum, de pildă, îi slujeau drept pieptene… Şi-şi piaptănă ariciul barba, se ferchezuieşte şi, când i se pare că s-a gătit cum nu se poate mai frumos, îşi pune pălăria, îşi ia bastonul şi-o porneşte fluierând prin pădure.

Mergea ariciul fluierând, se proptea uşurel în baston şi, dacă întîlnea o veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, se apleca îndată, îşi scotea pălăria şi rostea: „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare.

Şi tocmai când fluiera mai fără grijă, se întâlni cu… un lup. Un pui de lup, prost şi obraznic.

– Brr! mârâi lupul. Ce dihanie caraghioasă! N-am mai văzut aşa dihanie în viaţa mea. Cum te cheamă, piciule?

– Arici, răspunse ariciul.

– Aşa? Ei, pân-aici ţi-a fost, ariciule! Brr! Am să te mănânc…

Ariciul îşi scoase cuviincios pălăria.

– Vă salut, dar fără stimă! spuse el. N-am nimic împotrivă să fiu mâncat de un lup. Numai că…

– Ha, ha, ţi-e frică! râse lupul. Brr! Eh, ce să-i faci?… M-am obişnuit. Ori de cîte ori vreau să mănânc şi eu, i se face frică celui pe care am să-l înghit… Cu toate astea, ştii, nu-i mare lucru. Te înghit atât de repede! Nici n-apuci să-ţi dai seama…

– Nu mai spune! grăi ariciul. Vezi, eu n-am fost mâncat încă…

– Eh, fleacuri! vorbi din nou lupul. Ascultă-mă pe mine: începutul e mai greu.

Că încolo…

– Da, da, încolo… să fii mâncat de un lup trebuie să fie o adevărată plăcere…

N-ai să mă crezi, dar nici nu m-aşteptam să am parte de o asemenea plăcere în dimineaţa asta, mai spuse ariciul, iar lupul răspunse cu bunătate:

Citește și:   Ursul şi ţânţarul ( poveste siberiană )

– Rrrr! Hai, pregăteşte-te, că mi s-a făcut o foame!… Rrr!

– Vai! strigă deodată ariciul, cât putu de tare.

Lupul se sperie, sări în sus şi răcni mânios:

– Cum?… Ce-i asta, ariciule? Te ţii de glume?

– Lupule, dragă, abia acum mi-am adus aminte… Azi-dimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui. Vai, vai, ce păcat că nimeni n-are să-mi afle povestea!

– O poveste?… mârâi lupul. Clănţăni de câteva ori, aşa cum făcea când chibzuia temeinic, şi se hotărî: Hm, ştii ceva? Spune-mi-o mie… Rrrr! Tare-mi mai plac poveştile şi, uite, ca un făcut, niciunul dintre toţi câţi am înghiţit pînă în ziua de azi nu mi-a spus nici o poveste…

– Cum? Ai vrea?… Bucuros! strigă ariciul şi, fără a se lăsa mult poftit, în vreme ce lupul se aşeză mai în voie, prinse să povestească: Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu amândouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de câteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi. Acu’, de pildă, îmi slujeau drept pieptene… Mi-am pieptănat barba, m-am ferchezuit şi, cînd mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos, mi-am pus pălăria, mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure. Mergeam eu fluierînd, mă propteam uşurel în baston şi dacă întâlneam o veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, mă aplecam, îmi scoteam pălăria şi rosteam „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare. Şi tocmai când fluieram mai fără grijă, m-am întâlnit cu… un lup!

– Nesărată poveste! spuse lupul.

– Stai să vezi! răspunse ariciul, urmând îndată cu povestea. M-am întîlnit, aşadar, cu un lup. „Rrr! mârâi el. Pân-aici ţi-a fost, ariciule! Am să te mănânc…” Eu i-am spus: „Lupule dragă, azi-dimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui…” „O poveste?” a strigat lupul. „Spune-mi-o mie!…”

– „Bucuros!” Şi am început să-i spun: „Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu amândouă lăbuţele şi…”

– Îţi baţi joc de mine? răcni lupul, holbînd doi ochi flămânzi şi sălbatici.

Ariciul se uită în jur, ca şi cum l-ar fi căutat pe cel care stîrnise mânia lupului, dar nu văzu nimic.

– Vai de mine! spuse el. Nu cumva vorbeşti despre mine?

Citește și:   Povestea curcubeului, de Bucur Milescu

– Dar despre cine, flecarule? strigă lupul. Stai că-ţi arăt eu ţie!

– Şi povestea?

Mai clănţăni lupul ce mai clănţăni, apoi spuse înciudat:

– Aşa-i, povestea… Dar bagă bine de seamă! Dacă-ţi mai baţi joc de mine…

– Eu?… Nici gând! spuse ariciul şi se grăbi să povestească mai departe: „Mi-am apucat barba cu amândouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi. Acu’, de pildă, îmi slujeau drept pieptene!…

Mi-am pieptănat barba, m-am ferchezuit şi, când mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos, mi-am pus pălăria, mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure. Şi, tocmai când fluieram mai fără grijă, m-am întîlnit cu…

– Să nu fie tot un lup, că nu ştiu ce fac! răcni lupul.

– Nemaipomenit! se minună ariciul. Cum de-ai ghicit? Într-adevăr, era un lup… „Rrr! mârâi el. Până aici ţi-a fost, ariciule! Am să te mănînc…” Eu i-am spus:

„Lupule dragă…”

Dar lupul era acum la capătul răbdării, aşa că strigă de se cutremură pădurea:

– Minţi! N-ai mai spus nimic, pentru că lupul te-a înghiţit… uite-aşa! şi cum strigă, cum se repezi, socotind să-l înghită dintr-odată. Dacă nu mai văzuse nicicând un arici?!…

Voi, care aţi aflat că ariciul are ţepi (ştiţi, ţepii care-i slujesc la tot soiul de trebi; acum, de pildă, la apărare), voi vă puteţi închipui lesne ce s-a petrecut, nu-i aşa?

Lupul cel prost a răcnit:

– Văleu-u-u! şi, cu nasul şi limba însângerate, a tulit-o cât ai zice peşte.

– Hei, lupule! Lupule! a strigat ariciul după el. Nu vrei s-asculţi povestea mai departe?

Dar cine să-i răspundă? că lupul era acum cine ştie unde şi încă mai răsuna pădurea de schelălăitul lui.

– Nu te salut, a spus atunci ariciul şi, scoţându-şi pălăria, şi-a şters sudoarea de pe frunte.

Apoi şi-a trecut lăbuţele prin barba albă şi s-a aşezat să mai răsufle oleacă, după care s-a dus glonţ la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi, în bună limbă aricească, i-a povestit totul. Prietenul meu a scris povestea pe o coală de hârtie, căreia i-a dat drumul pe fereastră, şi de atunci nu s-a mai întâmplat niciodată ca un pui de lup, prost şi obraznic, să se lege de un arici bătrân şi înţelept.

Articole interesante

6 comentarii

  1. aceasta lectura este forte frumoasa pdntr ca este activa

  2. e foarte frumoasa povestea imi place enorm

Lasa un comentariu