Povestea ariciului intelept, de Vladimir Colin

6

A fost odată ca niciodată, a fost odată un arici. Da, da, un arici bătrân, tare bătrân şi tare înţelept. De bătrân ce era, îi crescuse o barbă albă până la piept şi de înţelept ce era… uf! nici nu ştiu ce să vă mai spun. Poftim! N-am văzut în viaţa mea un arici mai înţelept. E bine?

Aşa… se trezeşte într-o bună dimineaţă ariciul…

– Hm! Cum o fi pe-afară?

Îşi scoate el nasul pe fereastră… (Dar ce credeţi voi? Avea o casă gospodărească, avea uşă, un coş şi o fereastră.) Îşi scoate el, aşadar, nasul şi miroase în dreapta şi în stînga, în sus şi în jos:

– Bun! Nu plouă.

Îşi apucă atunci ariciul barba cu amândouă lăbuţele şi şi-o trece de câteva ori peste ţepii care-i slujesc la tot felul de trebi. Acum, de pildă, îi slujeau drept pieptene… Şi-şi piaptănă ariciul barba, se ferchezuieşte şi, când i se pare că s-a gătit cum nu se poate mai frumos, îşi pune pălăria, îşi ia bastonul şi-o porneşte fluierând prin pădure.

Mergea ariciul fluierând, se proptea uşurel în baston şi, dacă întîlnea o veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, se apleca îndată, îşi scotea pălăria şi rostea: „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare.

Şi tocmai când fluiera mai fără grijă, se întâlni cu… un lup. Un pui de lup, prost şi obraznic.

– Brr! mârâi lupul. Ce dihanie caraghioasă! N-am mai văzut aşa dihanie în viaţa mea. Cum te cheamă, piciule?

– Arici, răspunse ariciul.

– Aşa? Ei, pân-aici ţi-a fost, ariciule! Brr! Am să te mănânc…

Ariciul îşi scoase cuviincios pălăria.

– Vă salut, dar fără stimă! spuse el. N-am nimic împotrivă să fiu mâncat de un lup. Numai că…

– Ha, ha, ţi-e frică! râse lupul. Brr! Eh, ce să-i faci?… M-am obişnuit. Ori de cîte ori vreau să mănânc şi eu, i se face frică celui pe care am să-l înghit… Cu toate astea, ştii, nu-i mare lucru. Te înghit atât de repede! Nici n-apuci să-ţi dai seama…

– Nu mai spune! grăi ariciul. Vezi, eu n-am fost mâncat încă…

– Eh, fleacuri! vorbi din nou lupul. Ascultă-mă pe mine: începutul e mai greu.

Că încolo…

– Da, da, încolo… să fii mâncat de un lup trebuie să fie o adevărată plăcere…

N-ai să mă crezi, dar nici nu m-aşteptam să am parte de o asemenea plăcere în dimineaţa asta, mai spuse ariciul, iar lupul răspunse cu bunătate:

– Rrrr! Hai, pregăteşte-te, că mi s-a făcut o foame!… Rrr!

– Vai! strigă deodată ariciul, cât putu de tare.

Lupul se sperie, sări în sus şi răcni mânios:

– Cum?… Ce-i asta, ariciule? Te ţii de glume?

– Lupule, dragă, abia acum mi-am adus aminte… Azi-dimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui. Vai, vai, ce păcat că nimeni n-are să-mi afle povestea!

– O poveste?… mârâi lupul. Clănţăni de câteva ori, aşa cum făcea când chibzuia temeinic, şi se hotărî: Hm, ştii ceva? Spune-mi-o mie… Rrrr! Tare-mi mai plac poveştile şi, uite, ca un făcut, niciunul dintre toţi câţi am înghiţit pînă în ziua de azi nu mi-a spus nici o poveste…

– Cum? Ai vrea?… Bucuros! strigă ariciul şi, fără a se lăsa mult poftit, în vreme ce lupul se aşeză mai în voie, prinse să povestească: Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu amândouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de câteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi. Acu’, de pildă, îmi slujeau drept pieptene… Mi-am pieptănat barba, m-am ferchezuit şi, cînd mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos, mi-am pus pălăria, mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure. Mergeam eu fluierînd, mă propteam uşurel în baston şi dacă întâlneam o veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, mă aplecam, îmi scoteam pălăria şi rosteam „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare. Şi tocmai când fluieram mai fără grijă, m-am întâlnit cu… un lup!

– Nesărată poveste! spuse lupul.

– Stai să vezi! răspunse ariciul, urmând îndată cu povestea. M-am întîlnit, aşadar, cu un lup. „Rrr! mârâi el. Pân-aici ţi-a fost, ariciule! Am să te mănânc…” Eu i-am spus: „Lupule dragă, azi-dimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui…” „O poveste?” a strigat lupul. „Spune-mi-o mie!…”

– „Bucuros!” Şi am început să-i spun: „Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu amândouă lăbuţele şi…”

– Îţi baţi joc de mine? răcni lupul, holbînd doi ochi flămânzi şi sălbatici.

Ariciul se uită în jur, ca şi cum l-ar fi căutat pe cel care stîrnise mânia lupului, dar nu văzu nimic.

– Vai de mine! spuse el. Nu cumva vorbeşti despre mine?

– Dar despre cine, flecarule? strigă lupul. Stai că-ţi arăt eu ţie!

– Şi povestea?

Mai clănţăni lupul ce mai clănţăni, apoi spuse înciudat:

– Aşa-i, povestea… Dar bagă bine de seamă! Dacă-ţi mai baţi joc de mine…

– Eu?… Nici gând! spuse ariciul şi se grăbi să povestească mai departe: „Mi-am apucat barba cu amândouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi. Acu’, de pildă, îmi slujeau drept pieptene!…

Mi-am pieptănat barba, m-am ferchezuit şi, când mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos, mi-am pus pălăria, mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure. Şi, tocmai când fluieram mai fără grijă, m-am întîlnit cu…

– Să nu fie tot un lup, că nu ştiu ce fac! răcni lupul.

– Nemaipomenit! se minună ariciul. Cum de-ai ghicit? Într-adevăr, era un lup… „Rrr! mârâi el. Până aici ţi-a fost, ariciule! Am să te mănînc…” Eu i-am spus:

„Lupule dragă…”

Dar lupul era acum la capătul răbdării, aşa că strigă de se cutremură pădurea:

– Minţi! N-ai mai spus nimic, pentru că lupul te-a înghiţit… uite-aşa! şi cum strigă, cum se repezi, socotind să-l înghită dintr-odată. Dacă nu mai văzuse nicicând un arici?!…

Voi, care aţi aflat că ariciul are ţepi (ştiţi, ţepii care-i slujesc la tot soiul de trebi; acum, de pildă, la apărare), voi vă puteţi închipui lesne ce s-a petrecut, nu-i aşa?

Lupul cel prost a răcnit:

– Văleu-u-u! şi, cu nasul şi limba însângerate, a tulit-o cât ai zice peşte.

– Hei, lupule! Lupule! a strigat ariciul după el. Nu vrei s-asculţi povestea mai departe?

Dar cine să-i răspundă? că lupul era acum cine ştie unde şi încă mai răsuna pădurea de schelălăitul lui.

– Nu te salut, a spus atunci ariciul şi, scoţându-şi pălăria, şi-a şters sudoarea de pe frunte.

Apoi şi-a trecut lăbuţele prin barba albă şi s-a aşezat să mai răsufle oleacă, după care s-a dus glonţ la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi, în bună limbă aricească, i-a povestit totul. Prietenul meu a scris povestea pe o coală de hârtie, căreia i-a dat drumul pe fereastră, şi de atunci nu s-a mai întâmplat niciodată ca un pui de lup, prost şi obraznic, să se lege de un arici bătrân şi înţelept.

 

6 comentarii

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?