Pietricica magica

Autor: Andreea Rădoiu

Elevă, clasa aIVa, Şcoala Radu cel Mare, Târgoviste

Uşor, uşor, fulgii minunatei ierni părăsesc ţinuturile noastre. Natura reînvie şi totul în jurul nostru începe să prindă viaţă. Mugurii copacilor au făcut ochi iar ghioceii somnoroşi şi-au ascuţit auzul, doar-doar vor auzi primele acorduri cristaline ale zânei Primăvara.

Pentru mine şi colegii mei astăzi este o zi importantă: vom pleca în atât de mult aşteptata excursie. Parcă nu mai am astâmpăr. Verific încă o dată rucsacul să văd dacă totul este în ordine. Observ că şi colegii mei sunt cuprinşi de aceeaşi bucurie şi emoţie.

În sfârşit, plecăm. În autocar cântăm, ne jucăm, admirăm peisajele. Ni se pare că toată lumea este a noastră. După două ore de mers, autocarul o ia pe un drum lăturalnic şi hotărâm să ne oprim într-o mică poiană înconjurată de pădure. Am coborât şi am privit locurile. Era atât d efrumos! Oare cum or fi arătat aceste locuri acum două mii de ani? Parcă îi vedeam pe feciorii dacilor întrecându-se în trasul cu arcul şi pe fecioarele cu iile lor frumos lucrate, luând apă în urcioare de la izvorul ce susura mai în vale.

Deodată observ pe o piatră ceva ce semăna cu o floare…mişcătoare. Mă apropii şi observ încântată că era un fluture frumos colorat. Aş fi vrut să-i ating aripioarele, dar ştiam că îi voi face rău. Fluturele parcă mi-a citit gândurile şi a pornit-o într-un zbor vesel spre pădure, parcă îndemnându-mă să vin după el. L-am urmat fără nicio ezitare. Fluturele se aşeza pe câte o rămurică, iar când ajungeam lângă el zbura mai departe. Şi tot aşa, până am ajuns la gura unei peşteri. Nu mică mi-a fost mirarea să văd că mica vietate intră înăuntru şi parcă îmi făcea semne să-l urmez. Ciudat, nu simţeam niciun fel de frică. Am intrat, dar la un moment dat nu am mai văzut fluturele. M-am uitat cu atenţie şi am văzut chiar în mijloc o piatră colorată care semăna izbitor cu micul meu prieten. M-am apropiat. Am pus mâna pe piatră. Era caldă. O rază de lumină, ca un curcubeu, o lumina iar piatra devenea din ce în ce mai strălucitoare. Atunci apăru o zână cum numai în poveşti văzusem. A sunat cu un clopoţel şi un perete al peşterei se dădea la o parte. Am rămas mută de uimire… În faţa mea se afla o cetate cu ziduri groase. Cetatea era înconjurată de o armată numeroasă, soldaţi disciplinaţi, bine înarmaţi cu săbii, suliţe, coifuri, scuturi. Vorbeau o limbă care nu-mi părea străină, dar totuşi nu înţelegeam ce ziceau. Deodată s-a auzit un sunet de luptă. Pe zidurile cetăţii au apărut, nişte bărbaţi puternici şi săgeţile au început să vâjâie asurzitor. S-a încins o luptă crâncenă. Cei de jos încercau să pună scări pentru a escalada zidul, cei de sus păreau disperaţi, se vedea că sunt mult mai puţini. Le-au venit în ajutor femeile şi chiar copiii, care aruncau cu jerbe de foc, apă fierbinte, bolovani şi chiar au răsturnat un coş în care se aflau vipere. Tare mi-aş fi dorit să-i ajut pe luptătorii din cetate, dar parcă împietrisem.

În acel moment am auzit nişte voci îndepărtate care mă strigau: Andreeaaaa! Andreeaaa! Zâna îmi făcea semn să vin la ea şi răsfoia o carte uriaşă arătându-mi ce alte minunăţii mă mai aşteptau. În aceeaşi clipă parcă am văzut chipul îngrijorat al doamnei învăţătoare şi mi-am amintit de sfaturile pe care mi le-au dat părinţii când am plecat de acasă. Am spus:

– Îmi pare rău, Zână bună, dar eu trebuie să mă întorc la colegii mei şi la familia mea. Zâna a zâmbit cu blândeţe şi mi-a spus:

– Ai luat o hotărâre înţeleaptă. Hotărârea ta dovedeşte că te gândeşti şi la ceilalţi, nu numai la tine. De aceea îţi dau această pietricică colorată, să-ţi poarte noroc. Este o pietricică magică, dar ai grijă că îşi va pierde puterile dacă nu crezi în ea şi dacă faci fapte rele.

Am luat pietricica şi am strâns-o în mână. În acel moment la gura peşterei au apărut colegii şi doamna învăţătoare. Toţi erau îngrijoraţi. Am izbucnit în plâns şi le-am cerut iertare, promiţând că nu voi mai pleca niciodată fără să spun. Ţineam strâns în buzunar pietricica magică dar nu am povestit nimănui această întâmplare.

Poate că fiecare copil are în buzunar o astfel de pietricică. Nu ştiu dacă a fost vis sau realitate. Am înţeles totuşi că, undeva, într-un loc neştiut de noi, există o zână bună care ne protejează dar şi noi la rândul nostru trebuie să facem pentru alţii ceea ce face zâna pentru noi. Numai aşa vom putea păstra magia pietricelelor colorate.