GREU E SA FII BUNIC! În primul rând să stai mereu — aşa vor povestitorii — la gura sobei (asta e tribuna bunicilor — incomoda tribună, orice aţi zice).
În al doilea rând să-ţi tremure vocea, în al treilea rând, după ce că-ţi tremură glasul, să tot spui şi să spui la poveşti, în al patrulea rând să ai cel puţin un nepot — de fapt asta merita s-o amintesc în primul rând —în al cincilea rând, dar ce să mă amestec eu? La urma urmei, nu sunt decâââât locţiitor de bunic. Nici demisia nu mi-o primeşte nimeni. Aşadar, eu am un nepot. Nu-i sunt bunic, pentru că îi sunt doar unchi. Şi de vreo doua zile mă aflu în vizită la părinţii nepotului meu.
— O, ce bine că ai venit — m-au întâmpinat ei — o să aibă cine-i spune poveşti lui Mirciulică.
„Nimic mai firesc, mi-am zis foarte linistit şi chiar bucuros. Dacă ai un nepot, n-ai decât să-i spui povesti.”
Şi, în prima seară, apropiindu-mă de gura sobei care duduia — înfricoşat să nu-mi ia foc hainele noi — m-am apucat să-i povestesc.
Mirciulică stătea cu fruntea pe genunchii mei. Păcat că n-am făcut o poză. Aş fi pus-o drept copertă pe o carte din care n-am scris decât titlul: „Bunic la 13 ani”.
Am început să-i povestesc. Ştiţi, voiam să-i fac o impresie bună. N-o să-mi luaţi deci în nume de rău dacă, scotocindu-mi creierul în cautarea celei mai reuşite povestiri ale mele, am început să-i povestesc una de… Petre Ispirescu.
—A fost odată ca niciodată, am început cu glas tremurător… A fost odată o fata frumoasă şi harnică…
—A fost? Acum nu mai este?
—Nu, puişorule, acum nu mai este.
Am simţit că ceva nu e în ordine. Mirciulică a lăsat buza în jos. M-am uitat cu teamă să nu şi-o frigă de plită.
Am auzit o sfârâiturş, apoi încă una, şi am tresărit. Îi curgeau lacrimile pe sobă.
— Şi de ce nu mai este fata harnică şi frumoasă? A murit? m-a întrebat cu glasul sugrumat.
— Bineînteles. E tare mult de atunci.
—Nu vreau sa moară! a ţipat băieţasul deodată, şi pe faţa lui mică se citea o asemenea tulburare, încât m-am speriat şi, uitând pentru moment de Petre Ispirescu, am adăugat:
—Bine, atunci n-a murit…
— Ce bine îmi pare… că n-a murit… a oftat bucuros Mirciulică. Acum zi-i mai departe.
—Şi fata harnică şi frumoasă avea o mamă vitregă…
Iar a clipit Mirciulică, încruntându-se:
—De ce avea o mamă vitregă?
—Pentru că mama ei bună murise…
—Da? Nu vreau să moara… Nu vreau! Nu vreaaau!
— Bine, dar întelege-mă, daca nu moare mama bună, nu poate să aiba o mama vitregă. E clar!
— Şi de ce să aibă o mamă vitregă?
—Pentru că dacă n-are o mama vitregă, n-o mai alungă nimeni de-acasă, în lume… …….
—Pe cine?
—Pe fata cea harnică şi frumoasă.
—S-o alunge în lume? Nu vreau! a început el să urle atât de tare, încât mi s-a făcut şi mie milă de fata cea harnica şi frumoasă…
—Fie, am zis. Îţi spun altă poveste, sunt doar atâtea…
Am început: A fost odată o fetiţă cuminte. O chema Scufiţa Roşie. Şi bunica ei care locuia într-o pădure era tare… adica, cum să spun, era bolnavă…
—Nu vreau să fie bolnavă, mi-a poruncit băieţaşul.
—Nici nu era bolnavă rău. Mi se pare că avea o gripă — adica nu, am schimbat repede diagnosticul, vazând cş Mirciulică nu e de acord cu gripa — un fel de guturai, strănuta şi îi curgea nasul… Atâta tot…
—De ce să-i curga nasul? Trebuie să-i curga nasul?
—Da. Pentru că altfel fetiţa nu se duce în padure să-i duca bunicii un ceai fierbinte, şi nu se întâlneste cu lupul, şi n-o manânca lupul, am izbucnit la capătul răbdării.
—Foarte bine. N-o manânca lupul, se bucură, batând din palme, Mirciulică. Spune mai departe!
De data asta am început să lăcrimez eu.
—Dragă Mirciulică, crede-mă, nu se poate să n-o manânce lupul. Pe cuvântul meu că nu se poate. Cel mult, ştiu eu, să nu-şi ascută prea tare dinţii, sau să se facă, mda, să se faca doar că n-o vede şi să treacă pe lânga ea… Dar nu, trebuie să o vada…
—Bine, o vede.
—Dar dacă o vede, o manâncă…
—Atunci să n-o vada…
Încurcată afacere. Simţeam că-mi crapă ţeasta. Ce să fac? M framântam leoarca de sudoare. Să-i spun povestea cu cei doi copii rătăciţi? Nici vorbă. Parcă o să vrea Mirciulică să se rătăcească? Atunci cu căprioara rănită. Nici asta.
— Uite ce e, Mirciulică. Am să-ţi spun o poveste cum îţi place ţie. Dar mâine seară… Acum am niţică treaba. Bine?
Baiatul a mormăit nemulţumit, dar a plecat la culcare. Am plecat şi eu. N-am închis ochii toată noaptea. A doua zi, nu m-am atins de mâncare. M-am rotit în jurul mesei pâna ce-am ameţit, dar în sfârşit, spre seară, găsisem ce să-i povestesc…
L-am chemat la gura sobei şi, legat cu o prişniţă la cap, am început :
— A fost odată, şi mai este şi acum, o fată, pe nume Ileana Cosânzeana. Si Zmeul n-a răpit-o… iar Făt-Frumos o cauta peste tot, dar pentru că ea nu fusese răpită, el n-o gasea nicăieri… A colindat Zmeul toată lumea, numai acasă nu o căutase!… Putea să-i dea un telefon, dar nici prin minte nu-i trecea că Ileana este acasă. Şi într-o zi, s-a întâlnit cu Zmeul. Şi Zmeul l-a rugat să-i taie capul.
Dar Făt-Frumos, nici gând. Ba, dimpotrivă, i-a dat şapte antinevralgice pentru cele şapte capete, daca l-or durea vreodată.
Pe deasupra i-a mai dat şi adresa unui medic şi a plecat mai departe. Şi s-a întâlnit cu Zgripţuroaica… Era o zgripţuroaică foarte cumsecade, care
i-a dat un ulcior cu apa vie, spunându-i:
— Să stii, Fat-Frumos, că n-o să ai nevoie de apa vie pentru că nimeni n-o să te omoare niciodată.
Şi l-a ospătat cu de toate. Ba la plecare i-a mai dat şi un făraş pentru jăratic, dacă o să i se facă foame calului…
Şi a mers Făt-Frumos mai departe, pâna s-a întâlnit cu Muma Pădurii. Era o batrână foarte simpatică şi cu chef de vorbă, ca toate batrânele…
—N-ai vazut-o pe Ileana Cosânzeana? a întrebat-o Fat-Frumos.
—Nu, fătul meu. Probabil că este acasa.
Făt-Frumos s-a înapoiat acasă şi a găsit-o pe Ileana Cosânzeana plângând amarnic: i se arseseră plăcintele.
— Nu-i nimic! a strigat Fat-Frumos. Aşa îmi plac plăcintele. Arse.
Mirciulică nu m-a întrerupt deloc. Inima îmi bătea biruitor. Mă simţeam gata să devin bunic de-a binelea. Îmi rotunjeam glasul, apoi îl lăsam să tremure şi căutam zadarnic barba să mi-o mângâi, ca orice bunic. În sfârşit, mi-am înălţat vocea şi am ispravit:
—Şi au făcut nuntă mare, mare, şi trăiesc desigur şi astăzi, pentru că n-au murit… Ei, l-am întrebat repede, cu faţa luminată: ţi-a plăcut, nu-i asa?
Mirciulică m-a privit lung, apoi a plescăit din buze dispreţuitor:
— Plicticoasă poveste! Plic-ti-coasă!
Şi mi-a întors scârbit spatele.
Uf, greu e să fii bunic!
Lasa un comentariu