Inregistrare

Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.

Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.

Login

Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.

Resetare parola

V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.

Va rugam sa va autentificati.

Please briefly explain why you feel this question should be reported.

Va rugam explicate, pe scurt, de ce credeti ca aceasta intrebare trebuie raportata.

Motivul pentru care raportezi utilizatorul.

O poveste plicticoasa-Mircea Santimbreanu

O poveste plicticoasa-Mircea Santimbreanu
Poți fi de ajutor la urmatoarele teme

GREU E SA FII BUNIC! În primul rând să stai mereu — aşa vor povestitorii — la gura sobei (asta e tribuna bunicilor — incomoda tribună, orice aţi zice).

În al doilea rând să-ţi tremure vocea, în al treilea rând, după ce că-ţi tremură glasul, să tot spui şi să spui la poveşti, în al patrulea rând să ai cel puţin un nepot — de fapt asta merita s-o amintesc în primul rând —în al cincilea rând, dar ce să mă amestec eu? La urma urmei, nu sunt decâââât locţiitor de bunic. Nici demisia nu mi-o primeşte nimeni. Aşadar, eu am un nepot. Nu-i sunt bunic, pentru că îi sunt doar unchi. Şi de vreo doua zile mă aflu în vizită la părinţii nepotului meu.

— O, ce bine că ai venit — m-au întâmpinat ei — o să aibă cine-i spune poveşti lui Mirciulică.

„Nimic mai firesc, mi-am zis foarte linistit şi chiar bucuros. Dacă ai un nepot, n-ai decât să-i spui povesti.”

Şi, în prima seară, apropiindu-mă de gura sobei care duduia — înfricoşat să nu-mi ia foc hainele noi — m-am apucat să-i povestesc.

Mirciulică stătea cu fruntea pe genunchii mei. Păcat că n-am făcut o poză. Aş fi pus-o drept copertă pe o carte din care n-am scris decât titlul: „Bunic la 13 ani”.

Am început să-i povestesc. Ştiţi, voiam să-i fac o impresie bună. N-o să-mi luaţi deci în nume de rău dacă, scotocindu-mi creierul în cautarea celei mai reuşite povestiri ale mele, am început să-i povestesc una de… Petre Ispirescu.

—A fost odată ca niciodată, am început cu glas tremurător… A fost odată o fata frumoasă şi harnică…

—A fost? Acum nu mai este?

—Nu, puişorule, acum nu mai este.

Am simţit că ceva nu e în ordine. Mirciulică a lăsat buza în jos. M-am uitat cu teamă să nu şi-o frigă de plită.

Am auzit o sfârâiturş, apoi încă una, şi am tresărit. Îi curgeau lacrimile pe sobă.

— Şi de ce nu mai este fata harnică şi frumoasă? A murit? m-a întrebat cu glasul sugrumat.

— Bineînteles. E tare mult de atunci.

—Nu vreau sa moară! a ţipat băieţasul deodată, şi pe faţa lui mică se citea o asemenea tulburare, încât m-am speriat şi, uitând pentru moment de Petre Ispirescu, am adăugat:

—Bine, atunci n-a murit…

— Ce bine îmi pare… că n-a murit… a oftat bucuros Mirciulică. Acum zi-i mai departe.

—Şi fata harnică şi frumoasă avea o mamă vitregă…

Iar a clipit Mirciulică, încruntându-se:

—De ce avea o mamă vitregă?

—Pentru că mama ei bună murise…

—Da? Nu vreau să moara… Nu vreau! Nu vreaaau!

— Bine, dar întelege-mă, daca nu moare mama bună, nu poate să aiba o mama vitregă. E clar!

— Şi de ce să aibă o mamă vitregă?

—Pentru că dacă n-are o mama vitregă, n-o mai alungă nimeni de-acasă, în lume… …….

—Pe cine?

—Pe fata cea harnică şi frumoasă.

—S-o alunge în lume? Nu vreau! a început el să urle atât de tare, încât mi s-a făcut şi mie milă de fata cea harnica şi frumoasă…

—Fie, am zis. Îţi spun altă poveste, sunt doar atâtea…

Am început: A fost odată o fetiţă cuminte. O chema Scufiţa Roşie. Şi bunica ei care locuia într-o pădure era tare… adica, cum să spun, era bolnavă…

—Nu vreau să fie bolnavă, mi-a poruncit băieţaşul.

—Nici nu era bolnavă rău. Mi se pare că avea o gripă — adica nu, am schimbat repede diagnosticul, vazând cş Mirciulică nu e de acord cu gripa — un fel de guturai, strănuta şi îi curgea nasul… Atâta tot…

—De ce să-i curga nasul? Trebuie să-i curga nasul?

—Da. Pentru că altfel fetiţa nu se duce în padure să-i duca bunicii un ceai fierbinte, şi nu se întâlneste cu lupul, şi n-o manânca lupul, am izbucnit la capătul răbdării.

—Foarte bine. N-o manânca lupul, se bucură, batând din palme, Mirciulică. Spune mai departe!

De data asta am început să lăcrimez eu.

—Dragă Mirciulică, crede-mă, nu se poate să n-o manânce lupul. Pe cuvântul meu că nu se poate. Cel mult, ştiu eu, să nu-şi ascută prea tare dinţii, sau să se facă, mda, să se faca doar că n-o vede şi să treacă pe lânga ea… Dar nu, trebuie să o vada…

—Bine, o vede.

—Dar dacă o vede, o manâncă…

—Atunci să n-o vada…

Încurcată afacere. Simţeam că-mi crapă ţeasta. Ce să fac? M framântam leoarca de sudoare. Să-i spun povestea cu cei doi copii rătăciţi? Nici vorbă. Parcă o să vrea Mirciulică să se rătăcească? Atunci cu căprioara rănită. Nici asta.

— Uite ce e, Mirciulică. Am să-ţi spun o poveste cum îţi place ţie. Dar mâine seară… Acum am niţică treaba. Bine?

Baiatul a mormăit nemulţumit, dar a plecat la culcare. Am plecat şi eu. N-am închis ochii toată noaptea. A doua zi, nu m-am atins de mâncare. M-am rotit în jurul mesei pâna ce-am ameţit, dar în sfârşit, spre seară, găsisem ce să-i povestesc…

L-am chemat la gura sobei şi, legat cu o prişniţă la cap, am început :

— A fost odată, şi mai este şi acum, o fată, pe nume Ileana Cosânzeana. Si Zmeul n-a răpit-o… iar Făt-Frumos o cauta peste tot, dar pentru că ea nu fusese răpită, el n-o gasea nicăieri… A colindat Zmeul toată lumea, numai acasă nu o căutase!… Putea să-i dea un telefon, dar nici prin minte nu-i trecea că Ileana este acasă. Şi într-o zi, s-a întâlnit cu Zmeul. Şi Zmeul l-a rugat să-i taie capul.

Dar Făt-Frumos, nici gând. Ba, dimpotrivă, i-a dat şapte antinevralgice pentru cele şapte capete, daca l-or durea vreodată.

Pe deasupra i-a mai dat şi adresa unui medic şi a plecat mai departe. Şi s-a întâlnit cu Zgripţuroaica… Era o zgripţuroaică foarte cumsecade, care
i-a dat un ulcior cu apa vie, spunându-i:

— Să stii, Fat-Frumos, că n-o să ai nevoie de apa vie pentru că nimeni n-o să te omoare niciodată.

Şi l-a ospătat cu de toate. Ba la plecare i-a mai dat şi un făraş pentru jăratic, dacă o să i se facă foame calului…

Şi a mers Făt-Frumos mai departe, pâna s-a întâlnit cu Muma Pădurii. Era o batrână foarte simpatică şi cu chef de vorbă, ca toate batrânele…

—N-ai vazut-o pe Ileana Cosânzeana? a întrebat-o Fat-Frumos.

—Nu, fătul meu. Probabil că este acasa.

Făt-Frumos s-a înapoiat acasă şi a găsit-o pe Ileana Cosânzeana plângând amarnic: i se arseseră plăcintele.

— Nu-i nimic! a strigat Fat-Frumos. Aşa îmi plac plăcintele. Arse.

Mirciulică nu m-a întrerupt deloc. Inima îmi bătea biruitor. Mă simţeam gata să devin bunic de-a binelea. Îmi rotunjeam glasul, apoi îl lăsam să tremure şi căutam zadarnic barba să mi-o mângâi, ca orice bunic. În sfârşit, mi-am înălţat vocea şi am ispravit:

—Şi au făcut nuntă mare, mare, şi trăiesc desigur şi astăzi, pentru că n-au murit… Ei, l-am întrebat repede, cu faţa luminată: ţi-a plăcut, nu-i asa?

Mirciulică m-a privit lung, apoi a plescăit din buze dispreţuitor:

— Plicticoasă poveste! Plic-ti-coasă!

Şi mi-a întors scârbit spatele.

Uf, greu e să fii bunic!

Lasa un comentariu