Ne lăsăm spre miazănoapte, pe plaiurile umbrite ale munţilor, în «Ţara Vrancii». Departe-naintea noastră, se vad printre munţi, şerpuirile apelor, şi-n lungul văilor albe, cu sclipiri de argint, se lămuresc satele, ca-ntr-o panoramă. Soarele scapata cate asfinţit, fuioare de nori izvorăsc din adâncuri, în tot cuprinsul e un farmec care ne spune c-am păşit pe pragul unei alte lumi.
Într-adevăr, Vrancea e o altă lume. De aici s-abat Carpaţii, împingându-şi culmile spre miazănoapte. Din îndoitura lor se rup lungi şiruri de munţi: Giurgiul, Alunişul, Lapoşul, Culmea Neagră, Soveja, Zăbrăuţii, Lepşa, puternice braţe ce se desfac şi prind în arcurile lor mândrul plai al Vrancii, îngrămădindu-i codrii, satele şi izvoarele ca-ntr-o cetate uriaşă.
"Era o babă vădană ş-avea şapte feciori…" Aşa-şi încep vrâncenii frumoasa lor legendă. „Şi cum sta bătrâna pe prispă şi torcea , catre un amurg de seară, iată că tresare, de-un tropot venit de pe deal, – un călăreţ se opreşte-n faţa ei, trudit, cu calul în spume.
– Sunt Ştefan, turcii ne-au călcat ţara, viu din război, oastea mi-i spartă… şi-s singur.
– Dumnezeu te-a îndreptat, stăpâne, la uşa mea. Am şapte feciori frumoşi şi voinici, şi mi-s dragi ca lumina ochilor… ai tăi sunt, Doamne."
În zori sunau din corn, pe munţii Moldovii, cei şapte voinici. Curgeau plăieşii roiuri de sub poalele codrilor. Oaste nouă ieşi ca din pământ. S-a pornit Domnul cu ea, într-un ceas bun, şi
s-a lăsal pe neaşteptate asupra turcilor, care se credeau stăpâni pe ţară. Atunci a văzut Ştefan ce pot flăcăii Vrăncioaiei! Cădeau turbanele sub braţele lor, ca spicele sub secere. De dimineaţă până-n noapte a ţinut lupta. Iar când s-a întors marele Voievod, biruitor, în cuibul lui de vultur, la cetatea Neamţului, a chemat cu drag pe cei şapte voinici şi le-a zis:
„Voi sunteţi şapte fraţi, în Vrancea sunt şapte munţi, ai voştri să fie de veci şi neam de neamul vostru să-i stăpânească-n pace!"
Şi multă vreme răzeşii Vrancii singuri şi-au fost stăpâni…
Închişi în munţi, departe de zbuciumul oraşelor, sănătoşi, deştepţi şi harnici, vrâncenii sunt, cu adevărat, mândri – mândri de nobleţea lor militărească, de graiul şi de portul lor românesc, de doinele şi de legendele lor, de sculele, scoarţele şi alesăturile, ce fac podoaba casei, şi pe care nu ţi le-ar vinde pentru nimic în lume, mândri până şi de numele plaiului lor, voinicesc şi sonor ca un strigăt de trâmbiţă.
Şi ce frumos s-au luptat vrâncenii în războiul de la ’77! Cu pieptul deschis se duceau la moarte…
:-p