O poveste cu un pui de cangur, o maimuţică şi un ursuleţ.
Un vânt înmiresmat pătrundea prin fereastra deschisă. Noaptea se juca cu stelele, aruncându-le pe cer una câte una.
Kao dormea şi visa frumos, pentru că un zâmbet larg i se citea pe chip. Deodată:poc! o ghindă, venită din întuneric, l-a nimerit chiar în nas. S-a trezit brusc şi s-a repezit la fereastră. Se auzeau şoapte şi râsete înfundate. Printre tufe mişcătoare, Cipi şi Pandi se întreceau în aruncatul cu ghinde:poc! poc! poc!
– Kao! Kao! Ieşi o dată! E noaptea cufărului fermecat!
Cum de uitase? Noaptea cufărului fermecat! Nu, nu era o sărbătoare a pădurii, ci o expediţie a curajului! În casa pustie din pădurea de aluni era un cufăr. Nu-l văzuseră, dar ascultaseră atâtea poveşti despre el, încât erau siguri că este fermecat. Şi dacă era fermecat, ce putea să facă? Desigur! Zbura şi îndeplinea dorinţe, nu?
Cei trei prieteni au plecat spre pădurea de aluni, fiecare gândindu-se la dorinţele pe care numai cufărul le putea îndeplini. Kao visa la o călătorie sub pământ, Cipi să fie detectiv, iar Pandi? Pandi se visa acolo unde îi plăcea cel mai mult: pe stânca mângâiată de soare.
În mijlocul pădurii, în lumina razelor de lună, s-a ivit casa. Părea atât de liniştită! Uşa de la intrare a scârţâit lung, s-a deschis şi cei trei prieteni au intrat. În mijlocul unei camere goale se afla cufărul! Ceva mai mare decât dulăpiorul din camera lui Kao, cufărul nu părea prea deosebit: negru, vechi, cu mici incrustaţii în lemnul îmbătrânit. O cheiţă mică, aurită, stătea înţepenită în încuietoare. Kao a atins-o uşor şi capacul s-a ridicat cu un zgomot ce li s-a părut asurzitor. O lumină puternică a ţâşnit din cufăr şi nişte scări de pământ se vedeau în el. Lumină? Scări? În cufăr?
– Coboară Kao! Eşti cel mai curajos! i-au spus prietenii săi.
– Coborâm toţi! Doar pentru asta am venit: pentru ca acest cufăr să ne îndeplinească dorinţele.
Mai cu teamă, mai din curiozitate, cei trei au păşit uşor pe scări. S-au trezit într-o galerie lungă şi îngustă. Deci, cufărul nu era normal! Era cu ieşire subterană… Kao îşi îndeplinise dorinţa de a vedea faţa ascunsă a pământului!
Cipi privea cu mare atenţie galeria. Ici-colo se zăreau alte săpături, care nu erau la întâmplare:unele, verticale, mergeau în adâncime, către ascunzători aflate departe de suprafaţă, iar altele, orizontale, mergeau în sus.
O voce subţirică s-a făcut auzită în liniştea apăsătoare:
– Cine-i acolo? E cineva?
Şi, dintr-un culoar, situat în partea stângă, a apărut un domn mic, cu blană neagră, cu ochii aproape închişi. Avea mâinile ca două lopeţi şi se pare că muncise mult, pentru că erau murdare de pământ.
– Ştiu că am musafiri! Nu văd, dar simt perfect! Ce bine că aţi venit!
– Ştiţi, noi căutăm cufărul fermecat, Cel care îndeplineşte dorinţe!
– A, cufărul! De mult nu l-a mai deschis nimeni. Aşa am rămas eu închis aici şi a trebuit să sap galerii. Sunt domnul Cârtiţă!
Cât aşteptaseră această noapte! Iată că, deşi nu avea puteri magice, cufărul le îndeplinise dorinţele: Kao făcuse o călătorie sub pământ, iar Cipi, cu ochii unui detectiv văzuse mai multe decât toţi ceilalţi. Pandi nici nu trebuia să ceară cufărului să-i îndeplinească dorinţa, pentru că, în fiecare zi, Soarele îi încălzea stânca şi-l făcea să se simtă minunat!
Lasa un comentariu