Inregistrare

Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.

Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.

Login

Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.

Resetare parola

V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.

Va rugam sa va autentificati.

Please briefly explain why you feel this question should be reported.

Va rugam explicate, pe scurt, de ce credeti ca aceasta intrebare trebuie raportata.

Motivul pentru care raportezi utilizatorul.

Closca cu pui, de Stefan Sgandar

Closca cu pui, de Stefan Sgandar
Poți fi de ajutor la urmatoarele teme

Bătrănii spun că pe timpuri ar fi trăit un om atât de zgârcit, încât nu se mai pomenise altul de când lumea şi pământul.
Zice-se, că era în stare să vadă omul murind de foame lângă el, dar nu i-ar fi dat o coajă de pâine, strângând bănuţ lângă  bănuţ, pe care îi dosea numai el stie unde, că nimeni nu aflase ce face el  si unde-i pune.

„Râdeti voi, râdeti – spunea el când lumea îl lua în tărbacă —, dar nu-i rău să ai câte ceva pus de o parte pentru zile negre! Cine poată să ştie ce-ţi aduce ziua de mâine?!”.
Povestea spune că, nici màcar când s-a însurat ca tot omul, n-a chemat pe nimeni la masa sa, aşa cum era datina, ci s-a zăvorât în odăile sale să bea şi să mănânce singur, că pe nevasta sa o trimisese, de cum venise de la biserică, în bătătură, să trebăluiască.

Şi se mai spune că nevasta omului cu pricina era nespus de frumoasă si de blândă, dar el o ţinea numai în zdrenţe, ostenind-o cu trebile casei din zori si până-n noapte şi nelăsând-o să meargă nici măcar duminica la biserica din sat să se închine ,ca tot creştinul.

Când le-a venit pe lume un copil, s-a văicarit zile de-a rândul celor ce stăteau să-1 asculte, că va rămâne sărac lipit pămăntului cu încă o gură în plus la masa lui.
Zi de zi lumea îl vedeai, cât era de mic, mergând în zori eu mama sa la munca câmpului şi întorcându-se abia când se înnopta pentru a îngriji de vitele din staul şi de orătăniile din curte.

Când s-a săltat ceva mai mult de-o şchioapà, într-una din zile, maică-sa 1-a luat la o parte şi i-a zis cu lacrimi în ochi:
– Băiatul mamei, eu am sa te părăsesc în curând, dar tu să-l asculţi pe taică-tău, numai şi să nu ajungi ca el, lipsit de inimă, că n-o să am linişte nici pe lumea ailaltă!
– Aşa am sa fac, mamă…

Şi după, trei zile şi trei nopti, timp în care femeia nu s-a mai putut sălta din pat, a închis ochii, trecând în lumea celor drepţi, scăpând astfel de necazuri.

A jelit-o copilul cât a jelit, pana ce 1-a luat în răspăr tătâne-său, zicându-i că dacă nu pune osul la treabă, n-o să mai capete de la el nici măcar un boţ de mămăligă.
Ce să facă bietul de el?!
A strâns din dinti şi, cu lacrimile încă neuscate pe obraji, a început a osteni iarăşi, cât era ziulica de mare, făcând de toate cele, numai şi numai pentru a intra în voie hapsânului de tată, care atunci când îi murise nevasta, mai că se bucurase, că, de, scăpase de o gură ce-i toca averea.

Şi era aşa de de mâhnit băieţelul, că nici dacà i-ar fi pus careva sare pe bătături, n-ar fi simţit durerea, mai ales, că toţi copiii îşi băteau joc de el, strigându-i cuvinte de ocară şi asta, numai şi numai din pricina tatălui său, care, pe ce îmbătrânea, pe atât devenea parcă, şi mai lacom de înavuţire.

„Ce vină am eu, Doamne, îşi spunea el când îşi făcea rugăciunea de seară în fata icoanei, că tata e asa cum e?!”.
Şi uite asa a trecut timpul, a venit iarna si, de sfintele Sărbători, s-a făcut ca tătâne-său sa-l cheme şi să-i spună:

— Măi, băiete, pentru că ai fost ascultător şi ai ostenit cu sârg tot anul, în noaptea de Crăciun vei mânca la masa mea şi-om mai vorbi de una de alta… Numai să nu te pună păcatele să te îndopi ca nesătulul, că, apoi, atât ţi-a fost! N-o să mai vezi de la mine nici o coajă de pâine. Întelesu-m-ai?

Bucuros nevoie mare că era luat în seamă, copilul a grăbit a-şi termina treburile si, după ce s-a spălat cu apă de la fântână, şi-a pus veşmintele lui cele mai bune, bătând cu sfială la uşa odăii, ce era mai totdeauna zăvorâtă, taică-său nelăsănd pe nimeni să intre acolo până atunci.

— Intră, mş, că e deschis…
— Sărut măna, taică! a zis copilul eu jumătate de gură, rămânând cu ochii holbaţi la bunătăţile de pe masă.
— Apoi, şezi şi ia câte oleacă din toate… Cum nu mai văzuse atâtea bucate strân-
se laolaltă, înghiţind în sec, a luat un codru de pâine din care a îceput să muşte cu grijă mestecând îndelung eu ochii pironiţi în duşumea.
— Ia, mă, şi o bucăţică de carne, dar nu te îndesa la aia mare! l-a îndemnat tatăl său bucuros că plodul nu-i face pagubă şi ştie să fie econom.

Cu puţin înainte de miezul noptii, când copilul tocmai voia sa plece, s-au auzit bătăi puternice la poartă şi câinii lătrând cu furie.
— Ia, vezi, copile, cine este? Băieţelul a zbughit-o pe data, dar s-a întors repede spunând într-un suflet:
— Taică, e un bătrân necăjit, care cere adăpost şi un codru de pâine!
— Du-l în şopronul vitelor şi spune-i că suntem săraci şi nu avem nici noi de-ale gurii…
— Dar n-om sărăci, dacă i-om da un boţ de mămăligă, că şi aşa o aruncăm la câini!
— Du-te, fă ce ţi-am spus şi nu mai sta la palavre, că mâine te scoli la cântatul cocoşilor…
Spunând acestea, s-a întins pe laviţă, şi cum era îmbuibat cu de toate, a adormit cât ai zice peşte.

Copilul s-a foit cât s-a foit, apoi a înşfăcat un codru de pâine de pe masă, o ciosvârtà de carne, pe care le-a ascuns în sân, şi a iesit tiptil din odaie.
„Doamne, iartă-mă!”, a zis, descuind poarta.

— Intră moşule…
— Multumesc, copile!
— Taica a zis să te duc în şopron…
— Apoi e mai bine decât afară.
— Uite, ţi-am adus câte ceva de-ale gurii! a spus copilul scoţând din sân ce apucase să ia de pe masă.
– Ţi le-au dat ai tăi? l-a întrebat bătrănul privindu-l pieziş.
— Ce-ţi pasă?!
— Măi, copile, tu le-ai furat! Băieţelul a lăsat privirea în jos si a izbucnit în lacrimi, dar a tăcut mâlc.
— Nu plânge, băieţas, că Dumnezeu le vede pe toate, iar daca e aşa cum cred eu, nu e un păcat…
— Pe mine m-a uitat pănà si Dumnezeu, moşule!
— Dar ce necaz ai tu, de poţi spune aşa ceva?
— Ia, taica e cel mai zgârcit om de pe pământ şi n-ar da un strop de apă cuiva fără plată!
— Aşa i-o fi scris să fie, dar de ce te supara asta?
— Păi, îmi vine să-mi iau lumea în cap, moşule, că suntem de batjocura lumii şi nu-mi pot ridica ochii din pămant de ruşine!
— Dar ce face cu banii, că nu te văd prea arătos?
— Dumnezeu ştie… zice că-i strânge pentru zile negre.
— Şi tu ce-ai dori de fapt?
— Să fie ca toti oamenii, că s-a făcut urât de către toţi!
Bătrânul a căzut mai întâi pe gânduri, apoi a zis:
— Copile, tu poti păstra o tainà?
— Cum sa nu, moşule!
— Uite, ia cloşca asta, a zis bătrânul, scoţând din desagă o orătanie albă ca neaua, şi spune-i mâine dimineaţă tatălui tău că eu ţi-am dat-o drept răsplată pentru adăpost si măncare, şi că pentru fiece bănuţ pe care i-l va da sa-l mănânee în loc de grăunţe, îi va face câte trei ouă de aur.

— Vai de mine, moşule! O sa devina si mai hapsân ca până acum, dacă va da de o asemenea comoară!
— Dacă doreşti cu adevărat ca tatăl tău sa fie în rândul lumii, tu fă ce îţi spun şi o să fie bine.
— Aşa o să fac, moşule.

Cu inima îndoită, copilul a plecat să se culce şi când au mijit zorii, i-a dat cloşca tatălui său, zicându-i:
— Tată, mi-a lăsat moşul drept răsplată pentru găzduire orătania asta şi mi-a spus să ţi-o dau când te trezeşti…
— Da’ unde o avea?
— În desagă.
— Apoi, du-o în ogradă.
— Stai să vezi că nu-i o cloşcă oarecare… şi copilul i-a povestit ce-i spusese moşul, lăsându-l cu gura căscată de mirare.
— Daca-i aşa,chiar mi-a pus Dumnezeu mâna în cap! a zis el bucuros nevoie-mare de norocul ce dăduse peste el, dupa ce s-a dezmeticit cât de cât, luând cloşca din mâinile copilului şi dând fuga la cămară unde-şi ţinea bănetul. După ce şi-a desferecat lăzile unde-şi ţinea averea, a dat drumul cloştii şi, zăvorând uşa în urma lui, şi-a frecat fericit mâinile.
„Dacă-i mănâncă pe toţi, odaia o să fie neîncapătoare pentru atâtea ouă de aur şi o să fiu cel mai bogat om din lume!” şi-a zis el.

A trecut astfel o zi, au trecut doua şi, nemaiauzind niciun zvon în odaia eu pricina, omul nostru a descuiat uşa nerăbdător sa vadă ce şi cum.
Lăzile îi erau însă goale şi cloşca nicăieri.
Şi-a smuls el părul din cap şi s-a văicărit de a speriat tot satul, dar degeaba, că ceea ce agonisise prin neomenie, într-o viată de om, se dusese pe apa Sâmbetei. Zile si nopţi de-a rândul a umblat de zălud pe uliţe, întrebând pe unul şi pe altul daca nu cumva au vazut vreun moşneag în noaptea de Crăciun, că înţelesese, până la urmă, de unde i se trag ponoasele, dar nimeni n-a ştiut să-i spună nimic ba, mai mult, în spate râdeau de el bucurându-se că, în sfârsit, îşi găsise naşul.

Într-una din seri, văzându-l cum umblă năuc pe uliţă, un vecin ceva mai hâtru i-a zis, arătându-i o îngrămădire de stele în înaltul cerului:
— Ia uite, mă, unde-ţi este cloşca! A plecat cu ouăle şi a făcut până şi pui…

Şi zice-se că, uitându-se mai bine, a văzut şi omul nostru că steluţele acelea îndepărtate păreau că semănă eu cloşca lui.

Cu toate că nu ştia, săteanul acela hâtru spusese adevărul că, pasămite, bătrânul ce venise prefşcut în nevoiaş la casa zgârcitului din poveste, era taman Moş Crăciun, care voise să răsplătească astfel pe băieţelul acela necăjit, făcând să aibe şi el un tată aşa cum îşi dorea.

Şi de atunci, acelei constelatii i s-a spus de către toată lumea Cloşca cu pui, iar bătrănii povestesc şi azi, celor care vor să-i asculte, de omul acela zgârcit cum nu mai fusese altul în lume care, după păţania de pomină eu cloşca ce-i înghiţise toţi banii, a devenit cu totul altul, fiind în stare, cât a mai trăit să-şi dea şi cămaşa de pe el, dacă era cineva la ananghie.

Lasa un comentariu