Cine-i mai tare? de Irimie Străuţ

Se adunasera în padurea dintr-o margine de sat anima­lele la sfat:

–  Ce ziceţi, din toate vieţuitoarele câte sunt, care cre­deţi că-i mai tare pe Pământ? întrebă Ruha-Buha cea înţeleaptă, potrivindu-şi ochelarii pe nas, cu aripa dreaptă.
– Eu zic, zice Chiţ, soricelul-cel-elegant, eu zic că e prietenul meu Trompă-lungă-să-i-ajungă, marele Elefant, care poate frânge o pădure, ca pe o grămadă de surcele sau ca pe un vrej de mure:

– Dar leul, paraleul, de el ai uitat? Odata ca din joacă doar cu o labă o lovitură a dat şi un bivol la pamânt a culcat – îl întrerupse Tupa-ţup… Sau să ne gândim numai la lup…

– Aşa e şi tigrul şi hipopotamul şi ursul, şi ei sunt pu­ternici, la trântă vrednici, dar eu zic că este cineva şi mai tare, deşi nu arată aşa de mare, vorbi tot Ruha-Buha.

–  Cine să fie, cine, care să mă întreacă şi pe mine? în­trebă leul ce se ivise deodata pe aproape, călcând neauzit, cu mers pâşâit.

–  Cum? Oare n-aţi ghicit?! Este omul, negreşit… El are puşcă şi asta ştiţi doar cât de amarnic muşcă, doborând pe oricare dintre noi cât ai clipi la pământ. El şi munţii dacă vrea îi schimbă din loc, e stăpân pe apă şi pe foc…

–  Dar cu Frigul, cu fratele meu Vântul-cel-mare şi cu surorile mele Ploile nu se pune!

–  Asta cine o spune?

–  Chiar eu, jupânul Frig, bun prieten cu Geruială, fiul Iernii alungată de pe aici de zâna Primavară. Pe mine însă nimeni nu va ajunge să mă alunge.

Astea fiind spuse, de către bungetul de pădure începu să se lase cu înfiorare o boare de răcoare, care alunga animalele spre bârloguri, pe fiecare. Numai Ruha-Buha ră­mase la gura scorburii sale, să vadă cine-i mai tare…

Oamenii, simţind răcoarea trimisa de Frig, spre livezile lor în floare, ieşiră din case cu mic cu mare şi-au aprins focuri pe sub pomi să le fie cald şi bine, să nu îngheţe flo­rile şi să dea rod bogat, cum nu s-a mai aflat… Atunci şi asupra grădinii de legume Frigul imediat puterea şi-a în­cercat, vrând să muşte din firele plăpânde de răsad, neapa­rat. Dar nici aici mare lucru n-a izbutit, fiecare strat fiind cu foi de ziare şi polietilenă acoperit. Iar oaspetele nepof­tit a trebuit să fie mulţumit doar cu pietrele de pe margi­nea drumurilor, pe care de ciudă cu bruma le-a albit. Şi aşa gradina şi livada au scăpat, iar a doua zi fiind stapân bunul Soare, Frigul a trebuit să-şi ia picioarele la spinare şi să plece pe unde-a văzut cu ochii, pe urmele Iernii şi a babei Dochii.

Atunci, ca să-l răzbune, dupa câte se spune, a venit pe urmele sale Vântul-cel-Mare, vrând să se răfuiască cu oa­menii, cu fiecare. Ziceai că va smulge toţi pomii din pa­mânt, năstruşnicul Vânt, aşa sufla de tare, acoperişurile ca­selor să le spulbere încercând cu ardoare, totul a fost însă numai o încercare, fiindcă pomii bine îngrijiţi erau cu ră­dăcinile în pământ adânc infipţi, iar casele arătoase erau clădite temeinic, din zid şi piatră cu ţiglă acoperită, nu cu învelitori de paie sau şindrilă, ca altădată.

Au bântuit apoi peste câmpuri Ploile, surorile ude şi ză­lude ale Frigului şi Vântului, cu gând să înece semănătu­rile, grânele şi zarzavaturile; şi atunci oamenii au luat în mîini sapele şi au săpat pentru puhoaie şanţuri şi canale, să se scurgă la vale. Râurile crescute au fost prinse în chingi de beton, isteţii oameni strângând apa în lacuri de acumulare, facând-o folositoare, pentru irigaţii şi a caselor luminare. Spicele s-au înălţat, ca vrabia, în holdele din câmpii, iar fructele s-au pârguit rotunde şi frumoase în pomi, ca obrajii de copii.

De ciudă, suratele Ploi nu s-au mai arătat multă vreme pe la noi, dar în locul lor s-a înfăţişat pe dată Seceta, maătuşa lor cea lunga şi uscată. Ajutată de razele necruta­toare, împrumutate de la Soare, cumătra Seceta şi-a zis că va pârjoli tot ce vede în calea sa. Aprig însă baba s-a înşe­lat, căci cu apa din lac, câmpul şi livezile şi gradinile s-au transformat în pământ irigat, care, şi de data aceasta, fiind folosită cu folos, a arătat la mic şi mare, că pe pământ tot omul harnic, istet şi muncitor este mai tare.