Iată-l! Freamătă. De undeva de la etaj se aude un bâzâit întretăiat ca hârşâitul unui ac de patefon pe o placă crăpată. Cavalerul cunoaşte acest zgomot: un plâns de fată, cu sughiţuri! O victimă? Din două salturi a şi ajuns la etaj. Ghemuită, cu nasul în poală, plânge o fetiţă. Şi aşa, boţită, plânsă şi despletită, pare mai degrabă o salcie plângătoare, răsărită dintr-unul din ghivecele de lut.
– De ce plângi? o întrebă cu voce tunătoare cavalerul.
– M-a bă-tut un bă-iat! răspunde fetiţa, sughiţând ca pentru a despărţi cuvintele în
silabe.
– Cine? Care a îndrăznit?
În ochii cavalerului, sub sprâncenele încruntate, s-a făcut întuneric. Un întuneric zămislitor de fulgere.
– Uite, ăla! arată fata un băiat cu tricou marinăresc.
– Hai cu mine!
O ia de mână, şi aşa, întunecat, răzbunător, răvăşit de indignare, se îndreaptă către agresor.
-Ascultă mă, huliganule, de ce ai lovit această biată fetiţă? Netrebnicule, nu vezi ce slabă e?
– Eu? Am lovit-o eu? se dezvinovăţeşte pierdut matelotul. Am îmbrâncit-o aşa … în glumă. De fapt nici n-am atins-o… şi pe urmă, se smiorcăie huliganul cu ochii ţintă la bicepşii cavalerului, şi ea mi-a zis „obraznic"!
Fata sughiţe, împletindu-şi codiţele. Explică:
– El mi-a pus piedică şi m-a tras de coade, şi eu i-am zis atunci obraznic, şi el a început să mă-nghiontească.
Cavalerul rămâne câteva clipe pe gânduri, cumpănind în tăcere. Apoi izbucneşte deodată către fată:
– Care va să zică l-ai făcut obraznic? Cum îţi permiţi tu, o musculiţă, să insulţi un băiat? Bine ţi-a făcut! Şterge-o, că-ţi dau un brânci de nu te vezi!
Petrece din ochi, tremurând de furie reţinută, pe „musculiţă" ce a luat-o la fugă pe scări şi, întorcându-se spre marinar, îl bate pe umăr, cavalereşte:
– Uite ce e, amice. Te rog să mă ierţi. Ştii, eu credeam că ai bătut-o fără nici un motiv. Dar dacă te-a jignit, sunt de acord. Asta e o chestie de onoare!
De aceea ziceam la început: pesimiştii n-au dreptate. Cavalerismul n-a pierit. Ei nu-l cunosc pe Gogu Buzdugan!
1 comentariu