Cântec de primăvară, de Theodor Nicolin

De sus, din cer,
dintr-un ungher,
un ultim fulg porni stingher,
mânat uşor de blândul vânt
înspre pământ

Da-n drumu-i lung şi legănat
fără să vrea e-mbrăţişat
şi preschimbat de-o rază vie
în lacrimă de bucurie.

Pământul ud
musteşte crud,
iar pomii goi se învelesc
cu muguri fragezi, ce plesnesc
şi cu buchete mici de flori,
iscate parcă din ninsori.

Norii scămoşi şi răsfiraţi
pe ceru-nalt sunt alungaţi,
în timp ce jos, pe lângă drum,
iarba-nverzeşte chiar acum.

Pe cărare dinspre râu
vin, într-un picior sărind,
vrăbiile speriind,
doi puşti cârni cu păr de grâu.

Vesel, soarele-şi combină-
pe paleta-i de lumină-
o culoare de bujori
şi le-o pune-n obrăjori.