Camila si girafa, de Bucur Milescu

 Cămila şi Girafa erau într-o continuă sfadă. „Ce urâtă eşti, gheboşato!" îi spunea Girafa suratei sale. Iar Cămila răspundea cu dispreţ: „Cine a mai văzut un gât până la cer ca al tău?"

Dar într-o zi savana arse şi focul le împinse pe amândouă în pustiu. În fuga mare, abia apucaseră să ia niscaiva merinde şi puţină apă. Pe drum, sub soarele arzător, Cămila spuse:
– Surioară, păstrează toate merindele pentru tine. Cocoaşa mea mă va hrăni până la prima oază.
Iar la oază, Girafa îşi întinse gâtul şi culese din vârfurile celor câţiva palmieri ai locului suficiente frunze ca să se sature şi Cămila, care era prea scundă pentru a-şi culege singură hrana.

Nu-şi mai spuseră nici un cuvânt urât, după aceea, niciodată.