Alexandru era un băiat orfan, sărac şi amărât. Trăia din pescuit pe malul Dunării.
Într-o dimineaţă, prinse în vârşe o mreană. Mreana îi scăpă din mână şi se făcu o fată.
– Sunt zâna apelor ! zise. M-am lăsat prinsă ca mreană spre binele tău şi al altor oameni. Haide şi du-mă acum în locul unde te-ai născut.
Alexandru văzuse lumina zilei pe moşia de lângă Dunăre a unui domn bogat. Numai că domnul atâta-i chinuise şi-i bătuse pe părinţii lui încât aceştia-şi dăduseră duhul.
Sosind înapoi pe moşie, din voinţa zânei, în locul unde fusese coliba părintească, se înălţă o casă mândră şi plină cu de toate.
Domnul trimise să-l cheme pe băiat şi-i grăi :
– Ţi-ai clădit, fără voie, o casă mai arătoasă decât a mea, pe moşia unde sunt stăpân eu !
– Întocmai, recunoscu băiatul. Pe moşia unde-au murit, slujindu-te, părinţii mei.
– Eşti feciorul unui rob, mai zise domnul, şi deci eşti şi tu rob ca şi el. Va trebui să-mi împlineşti poruncile. Şi, dacă vei izbuti, va fi bine, iar de nu,îţi vei pierde viaţa.
– Ascult!
– Până mâine să-mi tai pădurea din jos de casa ta. Să sameni porumb, să-l culegi, să-l macini şi să-mi faci din el mălai pentru mămăliga mea de-amiaz !
Cu ajutorul zânei apelor, porunca se împlini în timpul cuvenit.
– Taie-mi acum şi pădurea din sus de casa ta, porunci a doua zi domnul, sădeşte pe ea vie. Şi mâine, la prînz, să-mi aduci struguri copţi.
Cu ajutorul zânei, şi porunca aceasta se împlini.
– Să iei şi cele două bivoliţe din staul, să le duci unde ştii, se încruntă a treia zi domnul. Numai mâine să le văd cu viţeii după ele şi cu ugerele pline de lapte. Vreau să mănânc de-amiază lapte de bivoliţă.
Cu ajutorul zânei apelor şi-această de-a treia poruncă se împlini.
Domnul era în ziua următoare adânc supărat. Trăgea din pipă şi se gândea : cu ce l-ar mai putea oropsi pe feciorul foştilor săi robi.
– Să te duci, îi porunci – încredinţat că de data aceasta îi va veni de hac – şi să-l pofteşti pe sfântul Soare pentru mâine de-amiază la mine la masă. Şi nu care cumva să vii fără el,că ai păţit-o, să ştii!
Alexandru îşi luă cu sine cele trebuincioase drumului şi plecă.
Fără îndoială, tot cu ajutorul zânei, deşi calea era cu destule greutăţi şi primejdii, ajunse şi la Soare.
– Ce e, băiete ? îl întrebă acesta, zâmbindu-i cu blândeţe.
– Ce să fie, luminăţia ta, răspunse Alexandru. M-a trimis hainul de domn să te poftesc pentru mâine de-amiaz la masă. Ce răspuns să-i dau ?
-Să-i spui că am să vin, dar numai când va fi şi el în stare să făptuiască atâtea câte-ai împlinit tu.
Alexandru dădu cuviincios bineţe Soarelui. Făcu îndată calea întoarsă. I se înfăţişă domnului şi-i duse răspunsul Soarelui.
– Şi cutezi să-mi aduci mie asemenea cuvinte ? se înfurie domnul mai mult ca niciodată.
– Cutez !
De-atîta furie câtă mocnea în el, domnul porunci ca Alexandru să fie cetluit în lanţuri, azvârlit în temniţă şi-a doua zi în zori să fie spânzuraţ.
Numai că-n zori, cine se ivi-n uşa temniţii ? Soarele!
– Alexandre, ieşi afară!
– Nu pot, sunt cetluit în lanţuri.
– Scutură-le şi-au să cadă.
Le scutură şi lanţurile, într-adevăr, se sfărâmară ca şi cum ar fi fost putrede, şi căzură.
– Moşia aceasta unde ţi-au trăit şi unde ţi-s îngropaţi părinţii, de astăzi înainte este a ta! hotărî Soarele.
Domnul, care ieşise în ogradă, auzind şi văzând acestea, a căzut jos. I-a pleznit fierea.
Şi s-a pornit o petrecere, în capul mesii cu însuşi Sfântul Soare, că de nu s-o fi terminat, sigur că mai ţine şi astăzi!
Lasa un comentariu