Xalom, copilul Arieşului, de Al. Mitru

2
Râul Arieşul prinsese cândva drag pe un copil orfan, al cărui nume era Xalom. Arieşul îl hrănea, aducându-i fructe căzute din copaci. El îl adăpostea într-o peşteră, pe care i-o scobise într-o stâncă. Şi tot el îl ferea de rele. Pentru că, ori de câte ori pe copil îl ameninţa vreo primejdie, bunăoară vreun lup sau altă dihanie, râul îşi umfla apele şi-l scăpa.

Intr-o dimineaţă, după ce Xalom devenise flăcău, văzu în mijlocul râului un copac crescut peste noapte.
– Urcă-te-n copac îi bolborosea Arieşul. Băiatul nu aşteptă să fie poftit de două ori. Începu să se caţere cu îndrăzneală. Trecu de pânzele norilor şi ajunse la o pajişte smălţuită cu flori prin mijlocul căreia trecea un pârâu. Un palat mare de aur se înălţa în zare. Iar la o fereastră a palatului se afla un tânăr cu ochii strălucitori.

— Împrospătează-ţi trupul în pârâu şi vino să-ţi fac un dar.
Băiatul îl ascultă. Şi Soarele ii dărui un coif, o platoşă, o pereche de cizme şi-o sabie de aur.
Apoi, după ce-i mulţumi Soarelui pentru darurile sale, Xalom începu să coboare. Trecu iarăşi de pânzele ceţoase ale norilor. înfruntă urgia vânturilor şi, când auzi tălăngile cirezilor şi simţi mireasma dulce-amară a păşunilor, ştiu că se afla aproape de Arieş.

— Du-te acum la scaunul împăratului şi ia-o pe fata lui de soţie ! îl îndemnă râul.
Flăcăul, după ce-şi orîndui în traistă darurile de la Soare, îşi puse-n spate tundra, încălţă opincile, îşi trase pălăriuţa muntenească pe ochi şi porni.

La curtea împărătească domnea o jale adâncă. Fata împăratului fusese răpită de un balaur, care-o dusese pe vârful unui munte. De-acolo azvârlea valuri de foc şi pucioasă. Şi toţi cei care încercaseră să urce pe munte fuseseră răpuşi.
— Am să-ncerc şi eu ! grăi băiatul.

Regii, prinţii şi cavalerii sosiţi din toată lumea în ajutorul fetei începură să râdă.
— Cum, o să poată înfrunta balaurul cel înfricoşător, când nici unul dintre noi cei de-aici n-a fost în stare s-o facă ?

Xalom nu răspunse batjocurii. Se înveşmântă cu platoşa, cizmele şi coiful de aur. Luă în mână sabia de aur şi urcă voiniceşte pe munte.
Balaurul azvârlea flăcări uriaşe, dar băiatului nu numai că nu-i făceau nici un rău, ci dimpotrivă, îi căleau trupul.

Trei zile şi trei nopţi luptă şi, în cele din urmă, birui.
Fata şi băiatul făcură nunta. Şi, împăratul fiind bătrân, hotărî ca ginerele lui să urce în scaun.

Tânăra împărăteasă, fericită, aflând povestea vieţii soţului său, dori să vadă şi ea trunchiul pe care acesta se căţărase până la palatul Soarelui. Ajungînd cu rădvanul la Arieş, nu mai găsiră însă nici urmă din copacul fermecat. Numai râul murmura :

– Aşa se cuvine ! .. . Aşa se cuvine !…
Dar glasul Arieşului îl desluşea numai Xalom. Soţia lui nu auzea decât clocotul apei. Pentru că împăratul cel nou era copilul Arieşului. Şi numai el avea dreptul să-i asculte glasul şi, mai ales, să i-l înţeleagă.



2 comentarii

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?