Lupul vânător, de Alexandru Mitru

0

Poveste trimisa de Laura Dinescu.

Lupul făcuse multe-n viața lui: prinsese fel de fel de animale și le mâncase. Nu dădea-napoi nici de la oameni.
Făcuse multe… Și îi știau cu toții frica.

Da′ vine-o vreme când te lasă și tinerețea. Dinții îți cad, privirea ți-e cețoasă, picioarele parcă au tremurici. Nu poți mânca orice.

Iar în pădure, dragii mei, nu e ca între oameni, nu are cine să te-ajute la bătrânețe, la vreme de nevoie. Și-n zilele când vine bătrânețea nu-i nicio carne așa de bună, pentru măselele slăbite, decât carnea de iepuraș.
Iar lupul, tot fălos, precum îl știm.
S-a dus la regele pădurii, la urs. Era bătrân și ursul. Îi prindea și lui bine puțină carne moale.
S-a dus la urs, și-a dres oleacă vocea, a dat pe spate capul și a urlat – puțin dogit, nu-i vorbă – a izbutit însă să facă față.

– Măria-Ta, a spus, Tomiță iepurașul și cu toți frații lui fac numai rău pădurii. Rod rădăcini,
mlădițe, or să cadă copacii… Și o să piară poprul tău de fiare… Dă-mi mie voie să fac război cu iepurii, să-i nimicesc… Și… (i-a șoptit la ureche) jumătate din carne ți-o dărui ție!
A auzit ursul de carne și s-a înviorat.

– Așa e! a mormăit ursul. Nu face decât rău. E mult mai rău Tomiță decât oricare fiară. Să-l
nimicești. Și… (tot în șoaptă) jumătate din carne va fi a mea…
Au bătut laba.
A căutat lupul, nu știu unde, un arc și o mulțime de săgeți, un corn de vânătoare, a luat cu sine și trei vulpi (legate, cum țin vânătorii câinii), o traistă plină cu bucate și o ploscă plină cu vin.
A sunat tare din corn și a plecat…
S-a întâlnit cu pădurarul.

– Unde te duci, măi lupule?
– Mă duc la vânătoare!… Vreau să ucid totți iepurașii, iar ție-ți dau blănițele…
– De umbli după iepuri mulți, nu prinzi niciunul! a zis omul. Și de ce suni din corn?
– Să știe iepurii că viu și să se teamă…
– Pisica, dacă are clopoței, nu prinde șoareci! a mai zis omul. Și-apoi la vânătoare, lupule, e
ca la orișice, nu cu lopata, ci cu judecata… Și vulpile ce-s după tine, de ce le-ai luat?
– Sunt câinii mei, sunt câini vânătorești! a răspuns lupul.

A plecat lupul mai departe. De ici sărea un iepure… Din colo, altul…
O lua-ntr-o parte lupul, pe urmă într-alta… Privea cruciș, că-i țâșneau iepurii din față și din spate…
Și-atât l-au alergat, l-au păcălit, au râs de el, zile și săptămâni întregi, că, pân-la urmă, a căzut lupul în brânci, cu botul în pământ…

Au căzut vulpile alăturea de el!
Când l-au văzut pe lup și vulpile la rând, căzuți cu toții de oboseală, au năvălit Tomiță și iepurașii, au mâncat tot ce-avea în traistă lupul și i-au băut vinul din ploscă.
A stat așa lupul, vreme îndelungată. Când și-a venit în fire, s-a ridicat cu greu și a pornit spre casă.
Se depărtase tare de ea și avea cale lungă. A mers o zi, a mers o săptămână.
S-a întâlnit din nou cu pădurarul.

– De unde vii, măi lupule? l-a întrebat.
– Vin de la vânătoare!
– Unde-s blănițele de iepuri? Sunt în traistă?…
– Mi-au mâncat iepurii și ce-am avut…
– Da-n ploscă mai ai vin?
– Nu am nici apă chioară.
– Și câinii tăi de vânătoare unde sunt?
– I-am mâncat eu pe toți!…

(Mâncase vulpile pe drum, de foame!…)
A început să râdă pădurarul. Și lupul a plecat spre casă, cu capu-n jos.

Nu vinde pielea iepurilor din pădure… Și nu oricine suflă-n corn e vânător!…



Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?