Lars auzise că Neck era el însuşi un mare muzician, atât cât poate să fie un duh,
— Ei bine, aş vrea să mă iau la întrecere cu tine, Neck, rosti Lars care era cum nu se poate mai încrezut. Niciodată n-ai să poţi însă cânta tu, aşa cum izbutesc eu.Vorbind în felul acesta, îşi aminti cât muncise şi câte piedici învinsese până când el, un biet băiat sărman, ajunsese cel mai iscusit lăutar din întreg ţinutul Wermlandului. In sfârşit, acum era cineva. Mama sa era foarte mândră de el. Păcat numai că timpul nu îi îngăduia s-o vadă. Aproape că uitase cum arăta la faţă. Ştia că nici cu banii nu o ducea prea bine. Îi şi ceruse lui ajutorul. Dar, când eşti atât de cunoscut şi viaţa ţi-o trăieşti mai în lărgime, nu-ţi prea prisoseşte mult din care să poţi împărţi şi altora.
Din fundul apei răzbătea ceva ca un fel de murmur ameninţător.
Deodată lui Lars i se făcu frica :
— Nu cumva Neck se necăjise ?
Trecu podeţul şi ajunse lângă moara cea veche. Dar dinlăuntrul morii, deşi părăsită, ieşi o fată, cu basma pe cap, fustă scurtă, bluză largă şi în picioarele goale.
— Aş vrea să dansez, zise ea. Nu vrei să-mi cinţi ? Lars se învoi :
— Pentru o fată frumoasă ca tine, cânt.
Îşi înstrună violina şi arcuşul începu să-i lunece vesel pe strune.
— Mai repede, mai repede, îl îndemnă fata, în timp ce dansa.
Lars încercă alt cântec mai săltăreţ, dar fata continua să-l îmboldească :
— Mai repede, mai repede!
— Dacă nici melodia aceasta nu ţi se pare destul de vioaie, te rog să-ţi cauţi alt muzicant ! gâfâi Lars. Mai repede nu pot.
Numai că atunci când îşi ridică ochii, fata pierise. Vru să-şi înceteze cântarea, dar mâna care purta arcuşul parcă nu mai era a lui.
Arcuşul se mişca singur, târând după el braţul. Fruntea i se îmbrobonise. Inima îi bătea furtunos. Cântecele se iveau de la sine, unele cu totul necunoscute de Lars.
Muzicantul înţelese că acela care cânta era de fapt Neck.
Neck îl pedepsea pentru înfumurarea, ca şi pentru neomenia lui.
Noaptea trecu. Se făcu dimineaţă. Veni o zi caldă şi însorită. Lars continua să cânte. Se coborî iar seara. Se simţea istovit dincolo de fire. „Voi muri cântînd se gândi el. Şi ceea ce se întâmplă mi se cuvine !”
In toată vremea aceasta, prin pădurea dinspre moara părăsită nu trecuse nimeni. Şi, iată, pe cale, gârbovită, încărunţită, îmbrăcată în zdrenţe, sub lumina lunii, Lars o zăreşte pe mama lui.
— Mamă, o strigă. Voi pieri pentru nemernicia mea. Înainte de a închide ochii, te rog să mă ierţi.
– Fireşte că te iert, zise ea.
Când mama rosti aceste cuvinte, arcuşul se opri, muzica încetă.
Din acea zi, Lars se întoarse lângă mama lui şi deveni cel mai bun fiu.
Lasa un comentariu