Fat – Frumos din lacrima (Mihai Eminescu), repovestire Al. Mitru

8

Un împărat bătrân, dar viteaz, şi-o împărăteasă tânără şi gingaşă n-aveau copii, împărăteasa se rugă în faţa chipului zugrăvit al Maicii durerilor. Din ochii acesteia curse o lacrimă. Împărăteasa o sorbi. Şi, din lacrima aceea se zămisli Făt-Frumos.Flăcăul crescu atât de voinic încât, aruncându-şi în văzduh buzduganul, despică bolta cerului, şi, prinzându-l pe degetul cel mic, se rupse-n două. Şi horea şi doinea, de văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, iar ochii copilelor se umpleau cu lacrimi de dor.

Părintele lui se războia de cincizeci de ani cu altă împărăţie. Făt-Frumos plecă de unul singur, îmbrăcat în haine de păstor, având drept arme doar fluierul de doine şi cel de hore. Ajunse la stăpânul împărăţiei cu care se războise părintele său, Şi-n locul vechii vrajbe se ţesu prietenie nouă.

Atâta că peste ţara aceasta năvălea mereu Mama pădurilor, cu răsuflarea ei îngheţa satele şi oraşele, şi nu-şi curma urgia decât dacă primea drept bir pe fiecare al zecelea copil din întreaga împărăţie.

Făt-Frumos, în numele noii sale prietenii, o învinse pe Mama pădurilor în luptă crâncenă, dreaptă.. Şi preţul biruinţei fu Ileana, cea mai mândră fată din câte se născuseră vreodată pe pământ. Ileana îl visase pe Făt-Frumos şi iată că visul i se împlinea.

Împăratul prieten avea însă şi el un vis neîmplinit. O iubea pe fata Genarului, fire sălbatică de om, care îşi petrecea viaţa vânând prin păduri.
Făt-Frumos socotea prietenia mai presus de orice. Aşa că porni din nou, în şaua unui cal cu suflet de vânt. O află pe fata Genarului într-o cetate albă zidită pe-o stâncă de granit. Copila-l aştepta şi fugi împreună cu el. Dar Genarul, călare pe-un cal cu două inimi, izbuti sâ-i ajungă şi-şi luă înapoi copila, îi ajunse şi-a doua oară când flăcăul se mai încumetă. A treia oară însă, Făt-Frumos dobândi de la o babă-vrăjitoare de lângă mare, prin îndrăzneala şi iscusinţa lui, un cal cu şapte inimi.

Urmărit de baba vrăjitoare, care încerca să-l mistuie cu flăcările ochilor, flăcăul zbură prin noapte. Şi cu buzduganul lui voinicesc o făcu pe babă să piară în adâncul unui lac.

Şi, după alte grele încercări, sosi iarăşi la cetatea cea poleită cu argint a Genarului. O ridică în şa pe iubita prietenului  împărat.

Numai că Genarul, mânios la culme, îi ajunge încă o dată mai mult. Şi îi făgăduieşte calului, pe care goneşte Făt-Frumos, dacă-l va azvârli pe flăcău în nori, numai cu miez de nucă să-l hrănească şi cu lapte dulce să-l adape.

Făt-Frumos ii făgăduieşte, la rându-i, calului pe care călăreşte Genarul, dacă-şi va arunca în nori stăpânul, să-l hrănească numai cu jăratec şi să-l adape cu   pară  de foc.

Calul Genarului se bucură de făgăduiala lui Făt-Frumos. Şi-l azvîrli pentru totdeauna, în palatul norilor, pe Genar.
Se întoarce Făt-Frumos aducând-o pe fata Genarului cea îndrăgită de împăratul prieten. Numai că Ileana, de-atâta jale şi dor, câtă vreme Făt-Frumos fusese plecat la luptă, plânsese neîncetat cu lacrimi fierbinţi. Plînsese atât de mult,încât îşi pierduse lumina ochilor.

Făt-Frumos îşi spăla faţa în lacrimile vărsate de iubita lui. Se învălui în mantia ţesută de ea din raze de lună. Şi amîndoi se culcară să se odihnească, după atâta zbucium, pe-un pat din flori de lăcrămioare. Şi-n timpul nopţii Maica durerilor, înduioşată de suferinţele fetei, îi înapoie llenii vederea.

Două nunţi fără seamăn se orânduiră, una a lui Făt-Frumos cu Ileana, cealaltă a împăratului prieten cu fata Genarului.

Şi spune poetul că au trăit apoi cu toţii în pace şi linişte mulţi şi fericiţi ani. Iar dac-a fi adevărat ce zice lumea : că pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte, apoi poate c-or fi trăind şi astăzi.



8 comentarii

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?