Bâtrînii încă pomenesc, în poveştile lor, numele fetiţei En-Hi. Bună, veselă, harnică, săritoare, micuţa era iubită de toţi din satul unde locuia. Era pe vremea când moşierii, pentru fiecare măsură de orez împrumutată la semănat, luau la recoltă zece. Iar oamenii flămânzeau.
Flămânzea şi măicuţa micuţei En-Hi. Ea îi cânta ca s-o mai mângâie. Numai că nici cântecul nu ţine întotdeauna de foame.
Ca să iasă din impas, fetiţa luă taurul de coarne. Se duse la moşier.
-Ia-mă în slujbă, îl rugă. Ştiu să pregătesc cele mai gustoase bucate din peşte, legume, fructe şi să coc pâine fragedă şi pufoasă din făină de orez. M-a învăţat măicuţa mea, în vremea cînd domnia ta nu luasei încă în stăpânire aproape toate ogoarele ţăranilor.
Fetiţa îi pregăti bucate moşierului, iar pentru măicuţa sa coapse pe ascuns un fel de lipii foarte subţiri, la fel de late şi subţiri ca frunzele de bostan. Le-acoperi pe-o parte şi pe alta cu câte-o frunză. Şi ceru voie să le ia acasă, zicînd că-i duce măicuţei sale numai frunzele de bostan care, obişnuit, se aruncau.
– Frunze poţi să-i duci câte vrei, bostanii însă îi dau la porci, rînji batjocoritor moşierul.
En-Hi dărui din acea zi înainte asemenea „frunze de bostan” şi altor ţărani, îi învăţă şi pe ei să coacă.
Oamenii nu-şi puteau mânca înainte pâinea pe faţă deoarece, cum îi vedea, străjerul îi pâra moşierului şi acesta venea şi le lua orezul, chipurile… pentru datorii.
Acum mâncau fără grijă „frunze de bostan” fiindcă orez… n-aveau şi moşierul nu mai putea să le ia pâinea.
Ţăranii din alte sate aflară. Începură şi ei să mănânce „frunze de bostan” şi moşierii nu ştiau ce să mai creadă. Prea puţini mai erau aceia care veneau să împrumute orez, pe care să li-l înapoieze la recoltă, lăsându-se jupuiţi, de câte şapte piei.
De-atunci s-a născut obiceiul în satele coreene ca să se coacă o pâine subţire şi lată ca foaia de bostan. Ţăranii au binecuvântat-o pe EN-HI. Iar numele ei, aşa cum aţi aflat, nu s-a uitat nici până astăzi.
1 comentariu