Lacul
de Mihai Eminescu
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarca;
Tresarind în cercuri albe
El cutremura o barca.
Si eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult si parc-astept
Ea din trestii sa rasara
Si sa-mi cada lin pe piept;
Sa sarim în luntrea mica,
Îngânati de glas de ape,
Si sa scap din mâna cârma,
Si lopetile sa-mi scape;
Sa plutim cuprinsi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin fosneasca,
Undoioasa apa sune!
Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin si sufar
Lânga lacul cel albastru
Încarcat cu flori de nufar.
Asteptarea inseamna reverie, vis. Adverbul „parca” pastreaza iubirea intr-un plan al aparentei, in ireal, in puritatea posibilului, ca si verbele la modul conjunctiv: sa rasara, sa cada, sa sarim…
In visul de iubire, cei doi au complicitatea apelor ce-i ingana cu glasul lor, fosnetul lin al vantului in trestii, unduirea valurilor. „Lumina blandei lune” face ca totul sa fie farmec, plutire, mister: e starea de revelatie pe care o induce dragostea in lirica eminesciana. Dragostea – impartasire a marilor mistere, intrare in ritmurile firii, cosmicizare a fiintei.
In ultima strofa, suferinta indragostitului a carei iubita absenteaza de la intalnire pare a nu mai avea complicitatea naturii: imaginea lacului revine, dar glaciala, indiferenta; natura e maiestuoasa, neclintita in maretia ei, de la ea ar trebui sa invatam lectia echilibrului si a seninatatii.