Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.Din isvoare şi din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Pintre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.
Cucul cântă, mierle, presuri –
Cine ştie să le-asculte?
Ale pasărilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Şi vorbesc cu-atât de multe
Înţelesuri.
Cucu-ntreabă: – „Unde-i sora
Viselor noastre de vară?
Mlădioasă şi iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
Tuturora.”
Teiul vechi un ram întins-a,
Ea să poată să-l îndoaie,
Ramul tânăr vânt să-şi deie
Şi de braţe-n sus s-o ieie,
Iară florile să ploaie
Peste dânsa.
Se întreabă trist isvorul
– „Unde mi-i crăiasa oare?
Părul moale despletindu-şi,
Faţa-n apa mea privindu-şi,
Să m-atingă visătoare
Cu piciorul?”
Am răspuns: – „Pădure dragă,
Eu nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, rămâneţi
De visaţi la ochii vineţi,
Ce luciră pentru mine
Vara-ntreagă.”
Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea m-am prins tovarăş!
O poveste încântată
Care azi e-ntunecată…
De-unde eşti, revino iarăşi,
Să fim singuri.
„Tresarind”, lacul-oglinda, lacul-suflet primeste in el soarele cu bucurie si aduce reveria, eul liric abandonandu-se „aleanului”. Si apa din izvoare si din garle suna „somnoroasa”, trezindu-se speriata doar cand lumina ii sageteaza undele. Procedeul personificarii creeaza impresia de unitate, de armonie intre eul liric si „eul” naturii. E ca si cum un singur suflet uneste in el suflul arborilor, al pasarilor, al omului: e sufletul naturii, unul. Ciripit de pasari cu mii de-ntelesuri intregeste glasul misterios al padurii, dar „cine stie sa le-asculte?”
Mitul iubirii s-a destramat. O neliniste strabate firea intrega. Lipseste ceva esential in peisaj: iubita, Ea – cea care vrajea la o simpla atingere totul. Si-o aminteste cucul, ca pe „sora viselor de-o vara”, izvorul trist ramas fara craiasa ii pastreaza inca in apa chipul, teiul e doritor s-o cuprinda in brate si sa-si ploua florile peste ea. Perechea de indragostiti isi traieste basmul doar in visul stejarilor.
In atat de simpla exclamatie „Ce frumos era in cranguri”, e dor si nostalgie, deznadejde si resemnare, oricat ar fi chemarea de fierbinte, caci acum povestea e-ntunecata : „De-unde esti/Revino iarasi,/ Sa fim singuri!” Pleonasmul „revino iarasi” capata valoare expresiva, sugerand intensitatea chemarii. Basmul e intreg numai cu perechea primordiala in Centru, cu Ei doi, singuri si in acelasi timp solidari cu padurea, ca la inceputul lumii.
Acum stim povestea pe care o pastreaza lacul in oglinda lui.