Sus, pe dealuri, Toamna pune
Mirişti galbene-n lumină,
Arături ca de cărbune
Şi mohoare de rugină.
Rânduri-rânduri, spre câmpie
Se perindă nori de plumb
Peste larga simetrie
De coline cu porumb.
Iar când soarele străbate,
Luminând peisajul vast
De dreptunghiuri colorate
Într-un limpede contrast,
Saltă-n valuri jucăuşe
Şi foşneşte lung sub soare,
Cu mătasă la pănuşe,
Mămăliga viitoare…
II
Un iepure
Scurt, mohorul a foşnit…
Şi spre neagra arătură
Într-o clipă s-a ivit
Un măgar-miniatură!
Din căpiţă sare pleavă,
Sar gunoaie dintr-un snop.
Puşca scoate fum pe ţeavă
Şi pocneşte ca un dop…
A căzut… ba nu! Din goană,
Mic, elastic şi urgent,
Lâng-o tufă de simziană
A făcut un compliment.
Spre porumb acum s-abate…
Un scăiete zăpăcit
Îl întreabă: Ce e, frate?
– Sunt teribil de grăbit!
Alungat ca de furtună,
Cu picioare de lăcustă,
Se destinde şi s-adună
Peste-o mirişte îngustă.
Ca o minge se prăvale,
Se coboară şi se suie
Prin hârtoapele din vale:
Uite-l – nu e, uite-l – nu e!
Liniştea coboară-un pic
Peste ţarinile moarte…
– L-ai scăpat! zice-un amic.
– Mi-a sărit cam de departe…
III
Masa
Din aer abia s-aude
Ţipăt jalnic de prigorii…
Cu ciubote mari şi ude
Stau la masă vânătorii.
Toţi cu puşca lângă geantă,
Guralivi şi orăşeni,
Pun o pată discordantă
Pe căpiţa de strujeni.
Şi e frig, şi toţi îngheaţă…
Şi din când în când nu strică,
Începând de dimineaţă,
Câte-un strop de săcărică…
– Într-o toamnă, zice unul,
La un capăt de răzor
M-am oprit să scot tutunul…
Când, de jos, de la picior,
Fără veste văd că-mi sare
Un şoldan cât un viţel,
Şi stârneşte-n goana mare
Alţi vreo şapte după el!
Trag cu ploaie în grămadă,
Fără să ţintesc deloc…
Cine s-aştepta să-mi cadă
Patru iepuri dintr-un foc?
– Astea sunt invenţii pure…
Mie mi s-a întâmplat,
La o goană-ntr-o pădure,
Un mister adevărat.
Nici nu m-aşezasem bine,
Stam cu puşca subsuoară…
Când deodată lângă mine
Se opreşte-o căprioară.
Stă şi-ascultă, imobilă…
Eu atunci – mă ştiţi cum sunt –
M-a cuprins un fel de milă:
Am oftat… şi-am tras în vânt.
Când văzu că „umplutura”
Trece fără s-o atingă,
Ea şi-a-ntins la puşcă gura
Şi-a-nceput… aşa s-o lingă…
– I-auzi colo, ce curaj, mă!
Asta şi-a-ntrecut perechea!
… Buruienile din preajmă
Trag şi ele cu urechea.
Un măceş de două şchioape
Zice-n taină unui spin:
– Dumneata eşti mai aproape,
Ia-l de mânecă puţin!
IV.
La întoarcere
Vântul bate spre câmpie
Transparent şi uniform.
Toate ierburile-nvie,
Toate ţarinile dorm.
Ici şi colo se ridică
Câte-un nour alb de praf…
Străjuind şoseaua mică
Stâlpii rari de telegraf
(Tot mai singuri, ceafă-n ceafă,
Suluri vinete de fum
Lungi ca gâturi de girafă),
Înşiraţi pe lângă drum,
Spre oraşul plin de turle
Stau privind c-un aer tâmp…
Şi deodată-ncep să urle
Că-i apucă noaptea-n câmp.
Lasa un comentariu